Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
0
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Pentru mai târziu

        Răzvan Voncu

Țeasta* vine, deloc întâmplător, în consecuția altor două volume ale lui Eugen Suciu, lansate succesiv în 2011 (Bucuria anonimatului, reeditarea debutului editorial din 1979, respectiv ediția plurilingvă Motanul). Pentru un autor parcimonios, atent la detalii, reluarea debutului nu e un moft, iar succesiunea dintre acesta și cele două care i-au urmat e, desigur, menită să configureze un traseu. Și să articuleze, mai expresiv decât un program „generaționist” sau o intervenție „teoretică”, un mod de-a fi poet în literatura română de azi.
Țeasta se alcătuiește din doi poli de tensiune lirică. Primul ciclu, intitulat Aromă și ticuri, concentrează discursul infinitezimal al artistului care, vulnerat de angoasă și de Weltschmerz, se refugiază nu în „bucuria anonimatului”, ci în confortul paradoxal al oboselii de a exista. Cel de-al doilea, Frica și cuvintele, dimpotrivă, face loc rostirii tragice a poetului, ieșit din refugiul stărilor vagi de conștiință și luând act de vanitatea ascunderii în cuvinte. 
Dar, asemenea relației dintre Yin și Yang, fiecare din cei doi poli conține câte un „eșantion” din polul opus. Uniforma arhitectonică a bumerangului („biblioteci au sărit/ pe fereastră/ proprietarii lor/ haț să le salveze/ anafura mamii lor de bandiți!/ fiindcă tocmai în dimineața aceea/ pe străzi mari stropitori/ duceau în pântecul lor/ sexul orb al bărbatului/ care aș fi putut deveni/ dacă n-aș fi scris niciodată”), din primul ciclu, și, poate, Arad lângă Micalaca (blues pe marginea căii ferate) sau Foaie de observație, din cel de-al doilea, realizează un transfer discret, subreptice, între stările tutelare ale volumului.
Sunt multe poeme și versuri memorabile în Țeasta, volum care, într-un anume sens, este chiar un contrapunct la Bucuriile anonimatului. Jactanței juvenile din 1979, fericită să indice un nou drum în poezie – diametral opus stilului înalt al generației șaizeci și complet diferit de cel al Cenaclului de Luni –, i-a luat locul o splendidă kenoză lirică, la capătul căreia poezia cristalizează nu în atitudine, ci în vers, în emoție și într-un soi de „mesaje mute”, care-l invită pe lector în poem. Însă, atenție!, aceste versuri memorabile nu sunt adesea decât un soi de capcane discursiv-semantice, menite deopotrivă să îl farmece pe lectorul superficial și să-l provoace pe cel experimentat. 
Cum decodezi, bunăoară, un vers încifrat, ca „printr-o deviație de sept/ pasiunea pentru sărăcie/ pătrunde mai greu” (din micul poem Fire subțiri), dincolo de frumusețea marmoreeană a limbajului? În realitate, elementul coagulant al volumului este nu sângele care țâșnește în aceste fuzee lirice, ci limfa care curge, subtil, printre ele: momentele de relaxare a emițătorului, golurile semantice, pe scurt, toată acea taedium vitae care produce atât confortul, cât și spaima. 
Dualitatea stărilor de conștiință este, de fapt, subiectul ultim, ireductibil, al tuturor acestor poeme care nu mizează decât în mod secundar pe bizareria construcțiilor lexicale perfecte și pe metafora surprinzătoare, „suprarealistă”. Țeasta însăși este un simbol dual: pe de-o parte, al carcasei care protejează exercițiul inteligenței, sediul ultim al ființei, și, totodată, simbolul universal recunoscut al morții. Tot țeasta, în planul limbajului poetic, este și semnul unui dialog cu poezia anatomiei juvenile, aparținând generației ’60, dar și a despărțirii nete de aceasta, prin perspectiva asupra respectivei anatomii. Jubilației unui Nichita Stănescu în fața energiei vitale pe care o degajă coastele și gleznele tinereții îi răspund, dimpotrivă, oboseala și spaima lui Eugen Suciu în fața fragilității și perisabilității ființei. Văzută atât direct, în fragilitatea făpturii fizice a omului, cât și indirect, în perisabilitatea poemului/limbajului: „Palizi cum suntem/ geloși pe cuvinte/ nu aflăm micile amănunte/ despre felul în care murim// murim ca fraierii/ într-un vers de doi lei” (Palizi).
Eugen Suciu mai stăpânește, pe lângă arta de a-și disimula mizele în ungherele mai umbrite ale poemului, și pe cea de a tăia brusc odgoanele care leagă poezia de contingent. Discursul său nu are preambul, e direct și în sine, de unde aparența de pisanie săpată în piatră a unor poeme ce par, de aceea, definitive ca o sentenție filozofică: „Mă zbat între domiciliu/ și casă// numai răcoarea/ este egală tăcerii// întunerecul/ le știe pe toate” (Contrabas). Spre deosebire de toți colegii săi de generație, care fac din propria biografie pretextul unei aventuri poetice, Eugen Suciu demitizează, prin ironie, atât „stilul înalt”, metaforic, al șaizeciștilor, cât și „stilul comun”, al poeziei optzeciste a realului, preferând să rămână prizonier pe un limb stilistic care, dacă are dezavantajul de a nu fi dominant în poezia de azi, are și avantajul de a fi numai al său: „Cunosc un calorifer posac./ Pe mine nu mă mai vizitează/ decât poezia și spaima.// la 60 de ani/ încă mă fascinează marile teme:/ iubire. ură. singurătate./ la 60 de ani/ cineva în lacrimile mele/ izbește cu ciocanul/ păianjenul din colțul camerei/ iar mă iubește cu voce tare// sunt orașul/ locuit de o pisică neagră/ pe care nu mai am chef s-o răsfăț.// la 60 de ani/ încă mai scot femeia din mânecă/ fiindcă acum știu ce e viața mea:/ 70 la sută apă/ și 30 la sută/ nevoia de a sufla în urechea Ofeliei/ o vorbă de duh” (Cooperativa artă și precizie sau despre oboseala de a continua o anume fericire).
S-a remarcat, mai demult, și o altă particularitate care-l individualizează pe poet între colegii săi de generație: Eugen Suciu este un adevărat poeta faber, un meșteșugar neostentativ, dar impenitent, al poemelor sale. Totuși, nu cred că e bine să luăm meșteșugul de orfevru drept altceva decât este, și anume expresia unei conștiințe artistice de o extremă auto-exigență. Căci orgoliul poetic al lui Eugen Suciu nu este cel de a fi „cel mai...”, ci de a fi el însuși: o prezență aparte, poate nu neapărat în avanscena publică, dar inconfundabilă și, mai ales, indispensabilă în distribuția poeziei române de azi.
Țeasta este, în această ordine de idei, o apariție singulară și pentru că, într-o literatură contemporană mustind de cărți pe care, oricât ar fi de inteligente, nu le parcurgi decât o singură dată, aceasta te face să te întorci iar și iar la poezia din paginile sale, pentru o nouă lectură. 
Cu alte cuvinte, este un volum (și) pentru mai târziu.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul