Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Copiii cuminţi nu mai au dinţi

        Bogdan Mihai Dascălu


Piesă în două acte şi zece posibilităţi
Decorul
O cameră modern mobilată.
Peretele din dreapta este acoperit de o mare bibliotecă ce încadrează trei uşi, dintre care numai una e evidentă. Peretele din stânga, complet alb, maschează alte două uşi, albe şi ele. Pe cel de-al treilea perete, o fereastră obişnuită, însă fără perdea. În mijlocul camerei se află, alături de o masă, două fotolii şi o canapea. Undeva, în planul al doilea, o scară de zugrav, pătată de vopsea, reţine privirea.
Personaje
Majoritatea personajelor sunt duble sau triple, piesa putând fi jucată şi cu patru actori.
Înainte de a fi ridicată cortina, pe un ecran uriaş, care acoperă scena, este proiectată o păpuşă Matrioşca, ce se înclină într-o parte şi într-alta, pe ritmul unui metronom. Apoi, încetul cu încetul, păpuşile se suprapun, până la cea mai mare. După câteva momente scad din nou, revenind la cea mică. Jocul se repetă de două-trei ori, până când nu se mai aude zgomotul metronomului, ecranul ridicându-se, păpuşa fiind în continuare proiectată în întunericul scenei, pe parcursul primelor cinci replici. Se aprind apoi încet luminile şi imaginea păpuşii se dizolvă în Lumină.
Actul I
Scena 1
Întuneric. Păpuşa este în continuare proiectată pe scenă, se disting nişte contururi imprecise.
Vocea Bătrânului: − Eu nu cred nici în Iehova,
Nici în Buddha – Sakya Muni,
Nici în viaţă, nici în moarte,
Nici în stingere ca unii.
Visuri... (E întrerupt.)
Vocea Bătrânei (fără să strige, plată, plictisită, dar fără să accentueze plictisul ori orice altă stare de spirit): − Taci.
Vocea Bătrânului: − Şi de ce, mă rog?
Vocea Bătrânei: − Tu şi romantic!
Vocea Bătrânului: − Nici tu n-arăţi pe măsură!
Scena se luminează. Cei doi stau în fotolii.
Bătrâna: − Oamenii se mai schimbă.
Bătrânul: − Nu şi noi! (Scurtă pauză.) Eu rămân ce-am fost, ro... (E întrerupt.)
Bătrâna: − Asta da!
Bătrânul: − Acum ce mai e?
Bătrâna: − Rămâi ce-ai fost. Asta da. Un derbedeu. Mă mir că te mai suportă pământul.
Bătrânul: − Uite că e nevoit s-o facă! Şi el, şi tu, şi eu, şi noi, şi El.
Bătrâna: − Pe El să nu-l amesteci!
Bătrânul: − De-asta nu mai pot eu.
Bătrâna: − Abia ce-ai înviat. Măcar fii mulţumitor.

Scena 2

Intră Autorul.
Autorul: − Această piesă a fost concepută la un interval de optsprezece ani de la aducerea pe lume a primei ei părţi, Copiii cu dinţi se spală cuminţi. Tirajul fiind epuizat, ea nu mai există ca atare, doar prin personajele ei, care, prin bunăvoinţa Mea, revin la viaţă. Aceasta nu este nicidecum o explicaţie, dar poate fi socotită, la nevoie, ca atare.
Autorul iese.

Scena 3

Bătrânul: − Poţi repeta ultima replică? Am impresia că am uitat-o sau că timpul a stat în loc.
Bătrâna: − Ramolitule! Fireşte că ai uitat-o. Timpul nu stă în loc fiindcă el nu există pentru noi. Noi existăm pentru el, dar asta nu ai cum s-o înţelegi.
Bătrânul: − Timpul există şi ne roade, aşa cum şoarecii rod de atâta amar de vreme blana aia a ta din debara.
Bătrâna: − În fine. (Scurtă pauză.) Măcar fii mulţumitor!
Bătrânul: − Pentru ce dracu?
Bătrâna: − Că exişti, la naiba! Auzi la el (maimuţărindu-l) – pentru ce dracu?!?!?
Bătrânul: − Pentru atâta tot?
Bătrâna: − Nu, pentru tot!
Bătrânul: − Asta da. Cred că ai dreptate! Mă căiesc pentru ultimele cinci minute şi-I sunt recunoscător pentru tot! (Scurtă pauză.) E mai bine aşa?
Bătrâna: − Cum vrei!
Bătrânul: − Auzi la ea, cum vrei! Eu nu vreau nimic. Dar absolut nimic. Tu tot ce vrei e să fiu mulţumitor şi recunoscător şi ascultător şi adorator şi adulator şi măturător! (Scurtă pauză.) Da, asta cred că ţi-ar plăcea! Măturător!
Bătrâna: − Eşti penibil.
Bătrânul: − Din naştere. Dar asta nu schimbă cu nimic situaţia.
Bătrâna: − Care situaţie?
Bătrânul: − Exact asta mă întreb şi eu. (Accentuând.) Care dracu de situaţie?
Bătrâna: − Cu tine nu se mai poate...
Bătrânul: − Nici nu vreau să se poată. Nu vreau să se poată, nici să nu se poată, nu vreau să vreau şi nici nu vreau!
Bătrâna: − Tu te auzi?!
Bătrânul: − Cât se poate de bine. De când am înviat, aud ca în tinereţe. (Scurtă pauză.) Aud ca în tinereţe, văd ca în tinereţe, şi nu-mi place nici ce văd şi nici ce aud. Dar mai ales ce văd.
Bătrâna: − Nici mie nu-mi place nimic din toate astea, dar nu avem de ales. Suntem aici.
Bătrânul: − La dracu!
Bătrâna: − Trebuie să te suport, trebuie să mă suporţi, oamenii ăştia din sală trebuie să ne suporte, cu toţii trebuie să ne suportăm.
Bătrânul: − La dracu!
Bătrâna: − Te repeţi.
Bătrânul: − Fii pe pace, e intenţionat.
Bătrâna: − Mai taci!
Bătrânul (scurtă pauză): − N-ai dreptate! Oamenii ăştia nu trebuie să ne suporte. Şi nici noi pe ei.
Bătrâna: − Noi pe ei, da, ei pe noi, nu.
Bătrânul: − Să-i dau afară?
Bătrâna: − Cum vrei, e treaba ta!
Bătrânul: − Ar fi distractiv. După ce dau bani pe bilete să-i dăm dracului afară din sală şi din vieţile noastre.
Bătrâna: − Şi ce-am câştiga? Noi tot trebuie să ne suportăm. Unul pe altul. (Scurtă pauză.) Şi fiecare pe el. (Scurtă pauză.) Şi fiecare pe el, aici e problema.
Bătrânul: − Pe cuvânt că i-aş da afară. Nu câştig nimic, dar nici ei! Zău aşa!
Bătrâna: − Lasă-i în pace!
Bătrânul: − Şi ce-am câştiga dacă îi lăsăm în pace?
Bătrâna şi Bătrânul: − N-avem ce câştiga, n-avem ce pierde, nu putem ieşi din joc.
(Pauză.)
Bătrânul: − Fals. Am ieşit din joc acum optsprezece ani. Ne-a scos El, apoi nu ştiu ce a făcut de ne-a înviat.
Bătrâna: − Măcar de nu ne-ar mai fi adus împreună! Toată viaţa mea se rezumă la piesele astea două nenorocite, în care trebuie să te suport.
Bătrânul: − Ţi-am spus, sunt romantic.
Bătrâna (uitându-se lung la el): − Măcar ai citit DEX-ul.
Bătrânul: − Şi acum ce facem?
Bătrâna: − Nimic.
Bătrânul: − Nu există nimic.
Bătrâna: − Totul e nimic.
Bătrânul: − Nimic nu se repetă
Nimic nu se repetă
Nimic nu se repetă
Nimic nu se repetă
Nimicul se repetă.
Bătrâna: − Alt Autor.
Bătrânul: − Acelaşi sens.
Bătrâna: − Nu este niciun sens.
Bătrânul: − Ăsta e sensul.
Bătrâna: − Eşti pur şi simplu inutil.
Bătrânul: − Hopa! Asta-mi place. Nu m-am simţit niciodată mai bine. (Începe să se plimbe pe scenă.) Sunt inutil. Daaa, sună bine! La ce dracu să fiu util? Cui să-i fiu util? Cine e util? (Scurtă pauză. Către Bătrână). Nu eşti chiar proastă, ştii? (Către Public.) Şi voi sunteţi la fel de inutili cum suntem şi noi, cum sunt şi cei care nu sunt în Teatru azi, cum sunt şi cei ce vor veni mâine, cum sunt şi cei care nu vor veni niciodată. (Scurtă pauză.) Doar că ei nu vor afla asta!
Bătrâna (aparte): − De la tine!
Bătrânul: − Totul este deopotrivă la fel de util, cât şi inutil, suntem pur şi simplu fiinţe care îşi creează un rost, amăgindu-ne că este real, că există, din moment ce existăm, fiinţe care vrem să ducem societatea mai departe, care, când colo, este la fel de inutilă ca fiecare dintre noi.
Bătrâna (către Public): − Nu-l ascultaţi. E într-o pasă proastă. Mai târziu o să-i treacă şi o să se apuce de mari planuri pentru anii pe care nu-i mai are. Atunci veţi vedea şi cealaltă latură a lui. Optimismul.
Bătrânul: − Ia nu mai boscorodi pe la spatele meu!
Bătrâna: − De când îţi pasă ţie de ce spun eu?
Bătrânul: − Nu-mi pasă deloc. Nici de ce spui tu, nici de ce aud ei (arată spre Public), nici de ce crezi tu că vei să spui, nici de ce cred ei că înţeleg!
Bătrâna: − Şi-atunci ce vrei? Ce nu ţi-e bine?
Bătrânul: − Ba mi-e foarte bine. Mai bine ca niciodată. Sunt pe scenă şi cred că fac ce-mi place, adică joc, interpretez un personaj care aş putea fi chiar eu, cu care mă identific de n-ai mai văzut şi, în clipa asta, chiar cred că tu eşti nevastă-mea care mă boscorodeşte pe la spate, şi nici nu vreau să ştiu nici cu cine, nici cu ce, pur şi simplu nu mă intereseaza, atâta timp cât sunt de faţă.
Bătrâna: − Dar nu te inflama aşa! E doar o piesă, nimic mai mult, nimic mai puţin. Suntem actori şi jucăm într-o piesă. Atât.
Bătrânul: − Ba nu, e realitatea! E realitatea mea de azi, de acum. Asta e ceea ce trăiesc eu în clipa asta, clipă care n-o să se mai întoarcă niciodată şi de care nu-mi pasă, deşi ar trebui să o iubesc, să o ador, dar pe care o dispreţuiesc cel puţin la fel de mult cum mă dispreţuieşte Autorul pe mine.
(Se aşază.)
Bătrâna (împăciuitoare): − Hai mai bine să vorbim despre tinereţe.
Bătrânul: − N-are niciun rost. Morţii cu morţii, viii cu viii. (Pauză.) Nu trăim în trecut.
Bătrâna: − Ei, hai, nu fii aşa! Mai ţii minte când... (E întreruptă.)
Bătrânul: − Nu.
Bătrâna: − Dar nici nu ştii... (E întreruptă.)
Bătrânul: − Nu ţin minte, nu mai ţin minte, nu ştiu, nici nu mai ştiu, nici nu vroiam să ţin minte şi nici să ştiu!
Bătrâna: − Ei, hai, când l-am împins pe omul ăla ciudat în văioagă! Hai că a fost haios!
Bătrânul (amuzat): − Asta da! (Râde uşor.)
Bătrâna: − Ei, vezi?
Bătrânul: − Da, au fost şi clipe frumoase! (Scurtă pauză.) Când şi-a prins vecina degetele în maşina de tocat carne... Cum mai ţipa după ajutor!
Bătrâna: − Ei, vezi?... Se poate şi aşa!
Bătrânul: − Credeam că vrei să mă iei cu chestii plicticoase – cum ne-am cunoscut, cum ne-au plecat copiii de acasă şi alte prostii!
Bătrâna: − Ei, hai, şi aia ne-a bucurat! Doamne, ce bine! Dacă nu-i făceam! Oare eram mai fericiţi?
Bătrânul: − Tot aia. (Scurtă pauză.) De fapt, cred că nu. Nu, nu-i tot aia şi nici nu eram mai fericţi. Noi nu. Ei da.
Râd amândoi încântaţi.
Bătrâna: − Şi-acum aici!
Bătrânul: − Ducându-ne singurătatea în doi.
Bătrâna: − Adică cum? Eu pe-a ta şi tu pe-a mea? Sau e una a amândurora, pe care ne-o împărţim cum putem.
Bătrânul (pe gânduri): − Habar n-am. Cert e că suntem a naibii de singuri.
Bătrâna: − Şi neputincioşi.
Bătrânul: − Neputincioşi eram şi-n tinereţe. Omul este de la natură neputincios. Dacă nu era aşa, eram zei, nu oameni.
Bătrâna: − Şi singur. Omul e singur de la natură.
Bătrânul: − Asta însă ne apropie de zei. De fapt, cred că e vorba doar de unul. Un zeu.
Bătrâna: − Asta o ştim cu toţii, dar o cred numai cei puţini.
Bătrânul: − Dar dacă am fost creat după chipul şi asemănarea Lui înseamnă... (E întrerupt.)
Bătrâna: − Că şi El e singur şi neputincios.
Bătrânul: − Exact.
Bătrâna: − Asta-i o discuţie teologică din care, odată intrat, nu mai ieşi.
Bătrânul: − Aşa-i. De aici nu mai ieşi.
Bătrâna: − Din discuţie, vreau să spun. 
Bătrânul: − Şi discuţia e aici. Aici, cu noi. Nici ea nu mai iese, nici noi nu mai ieşim. (Arătând cu mâna spre Public.) Nici ei n-o să mai iasă.
Bătrâna (către Public): − Nu-l ascultaţi, poate vouă vă este mai bine.
Bătrânul: − Aş!
Bătrâna: − E un bătrân decrepit, ramolit, hodorogit, scrântit, care se urăşte pe sine, pe mine, pe toată lumea!
Bătrânul (scurtă pauză, în care o priveşte uimit): − Şi nu e normal să fie aşa? (Pauză.) Vreau să ştiu care om normal, adică din ăia ca noi, care nu ne ducem la psihiatru, nu se urăşte pe sine? E o chestiune perfect normală, în ton cu ceea ce suntem. Animale.
Bătrâna: − Animalule!
Bătrânul: − Asta-i o replică de acum optsprezece ani.
Bătrâna: − E cu atât mai valoroasă.
Bătrânul: − Valoarea rezidă în deosebirea ei de non-valoare.
Bătrâna: − Ce este non-valoarea?
Bătrânul: − Tot un drac!
Bătrâna: − Un arc!
Bătrânul: − Un ţarc!
Amândoi: − Ţarco... (Se opresc şi râd.) Ţarcofag!
Bătrânul: − E o replică veche. Obişnuieşte-te cu asta! N-are nici valoare, nici non-valoare. Este.
Bătrâna: − Noi nu avem valoare.
Bătrânul (scurtă pauză): − În ochii cui?
(Pauză.)
Bătrâna: − Oamenii nu au nicio valoare.
Bătrânul: − Vezi că te aude. Nu-i a bună. Te iei de cel mai de preţ lucru. De creaţie. De noi.
Bătrâna: − Eu nu fac parte din ea. Sunt increat.
Bătrânul: − Ai fost inclusă de la bun început în planul de urbanism al Universului.
Bătrâna: − N-am vrut nici să fiu, nici să nu fiu.
Bătrânul (râzând pe înfundate): − Dar eşti, draga mea, obişnuieşte-te şi cu ideea asta.
Autorul (din public): − Fără draga mea.
Regizorul (ieşind din culise): − Mata cine mai eşti?
Autorul: − Creatorul.
Bătrânul: − Creator pe dracu. Autor.
Autorul: − Ia seama, personaj firav ce eşti!
Bătrânul: − La ce să iau seama? M-ai creat. Bravo ţie! Sunt aici! Bravo mie! Foarte bine, minunat. Suntem. Şi mai departe? Mă omori iar? Nu cred, ţi se duce dracu’ piesa. Ţi se duce dracu’ reputaţia. Ţi se duce dracu’ numele! Ţi se duce dracu’ gloria postumă, fiindcă antumă nu mai există în zilele noastre.
Bătrâna: − Ba da!
Bătrânul: − Ba nu!
Bătrâna: − Dacă eşti în servicii, reuşeşti!
Bătrânul: − Poţi fii în servicii, dacă ai făcut aceleaşi servicii şi înainte. Un securist tot securist e şi o să fie. Nişte porci şi cretini.
O voce din Public: − Subscriu!

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul