Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Poeme

        Valentin Busuioc

* seară de decembrie
stăm mai mulţi poeţi la aceeaşi masă
e un fel de cenaclu literar transmis la radio
fiindcă dacă am fi la tv
s-ar vedea în direct că bem vin fiert din căni de hârtie
şi picurii roşii desenează pe faţa de masă
trasee de neînţeles chiar pentru musculiţele beţive
eu mi-am adus toate colile 
pe care n-am scris nimic în ultimii zece ani
deşi trebuia
spune un domn cu barba albă
cum au fost în tinereţea lor şi hârtiile mele 
se recită poezii
se spun păreri iar unii chiar primesc laude
multe vor fi publicate
una va fi chiar de manual
se mai spunedespre dumneata îmi spune un poet
voi scrie o poezie una în care la final voi arăta
cum ne dai fiecăruia câte o coală dintr-asta galbenă şi noi îţi recităm ceea ce ai fi vrut să scrii acolo va fi ceva unic irepetabil mai zise
şi brusc s-a stins lumina
cineva care asculta emisiunea
intrase cu maşina într-un stâlp de electricitate
nu după mult timp
fiecare cu câte o coală galbenă în mâini 
am nimerit ieşirea  
şi ne-am dus tăcuţi către casă

*
Duminică
dis-de-dimineaţă
am decis să cobor la parter 
ştiam că vecinii se trezesc mai târziu
aşa că am luat un cărbune 
şi-am început să scriu poezii pe pereţi
începând de la intrarea în bloc până sus pe terasă
însă nu eram singur
în urma mea mici gândaci de bucătărie 
ieşeau din apartamentele vecinilor
având acelaşi traseu

urmându-mă etaj cu etaj
atenţi la tot ce făceam
deoarece în timp ce scriam ei se întorceau cu spatele
apoi scoteau mici sunete ascuţite
ca şi cum şi-ar fi tocit dinţii de varul pereţilor 
şi-abia când m-am oprit pe terasă
am înţeles că nu pe mine m-au urmat
astfel că i-am dat drumul cărbunelui

gândacii l-au urmat unul câte unul 
albind asfaltul 
făcându-i pe vecini 
să-şi vorbească în somn
şi-atunci soarele apăru pe cer
ca un gălbenuş la marginea tigăii

*
de la un timp 
mi-am făcut un obicei
privesc minute în şir pereţii 
camerei în care ne-am iubit
ca şi cum ar fi pieliţa unui ou
până când văd umbrele noastre dansând
a ta de damă
a mea de copil
şi e atâta alb încât lăcrimez şi mi-e frig
iar lumina ferestrei seamănă tot mai mult cu un fulg
în care e desenul întregii siberii
în vremea asta tu stai nemişcată la celălalt capăt al odăii
ghemuită şi cu viaţa călduţă
cum îi şade bine unei femei 
ce-şi piaptănă cosiţele blonde 
în timp ce recită pe de rost din trakl
însă după cum ai pielea te gândeşti la esenin
şi văzându-mă gol lângă maşina de scris
vii să te iau în braţe
să privim amândoi pe fereastră
cum zăpada ne acoperă casa aleea
încât până spre seară 
oraşul întreg i se arată Lui Dumnezeu
ca o uriaşă coală de scris

 *
oraşul 
este bolnav
îl simt chircindu-se zvârcolindu-se
stingând rând pe rând 
luminile străzilor cartierelor 
întunecând ferestrele
etajelor de desubt şi deasupra
din stânga şi din dreapta
odăii mele
în care eu stau încovoiat
şi tremur neputincios
deasupra unei coli albe
de scris

 *
zi de duminică
mulţumit că perna încă e caldă
deschid fereastra cu bucuria celui ce ştie
că aerul pe care-l expirăm în tăcere 
are aceeaşi menire
de a se ridica în laboratoarele cerului 
spre a fi introdus în vaccinuri pentru îngeri astmatici
până şi vinişoarele tâmplei seamănă tot mai mult
cu un labirint al cărui desen îmi aminteşte
de oraşul văzut prin oglindă 
şi în timpul în care celulele mele
se înghesuie una în alta
să le fie cald şi să mă viseze 
imperceptibile particule de polen mi se prind pe frunte
făcându-mă bun
cum e lumina când trece prin lapte
lăsându-mi doar pupila să mai tresară uneori
precum se înfioară pieliţa lacului vara
când fluturele muribund 
coboară uşor cu sfială
în gura tremurândă 
a bătrânului peşte 
*
e atâta linişte
încât aud cum carii sapă-n lemnul icoanei 
câţiva oameni traversează oraşul prin ceaţăun câine în urma lor păşeşte cu teamă nu se apropie prea mult
doar merge cu capul plecat şi cu coada şterge urmele
şi-abia acum înţeleg la ce bun toată viaţa
toate aceste amintiri 
cum sunt ele pe veci numai ale Tale Doamne
asemenea mierlei care cântă în capul meu
ori în memoria calculatorului
aidoma albinelor 
care îşi prind polenul pe aripi şi pe picioare
ducând astfel lumina în lume
şi ele sunt ale Tale 
până şi eu
singurul om care nu visează
ci priveşte pentru prima oară
cum ne părăsesc părinţii
cu palmele deschise spre cer
mergând în tăcere
pe linia vieţii

 *
la început pământul n-a fost rotund
ci plat
ca o planşă pe care desenezi o grădină
cu soarele întotdeauna sus în dreapta
şi-apoi o mototoleşti
ca să-ţi exersezi aruncatul la coş
pe-atunci vântul îşi încerca primul zbor
iar Sfântul Duh plutea peste ape
arătându-i cum să vireze ori să facă lupinguri
şi figuri în formă de opt
când primul peşte a deschis ochii era întuneric
i-a închis la loc şi s-a băgat sub mâl să visezea doua zi o rază subţire a limpezit apele şi le-a lăsat să curgă
în direcţia în care a deschis gura
aceeaşi rază a lovit lupul în pleoapa stângă
şi i-a arătat cum pădurea ieşea din seminţe
frunzele de fag erau acrişoare
când căpriorul le-a gustat prima oară
alături de iepurele adumbrit de zborul primului şoim
fericit fiindcă se credea doar o pasăre
la început
mi-a spus tata pe patul de moarte
viaţa era dulce-acrişoară
cum sunt primele poezii neizbutite
însă care apropie de tine femeia
într-o seară rece de vară

 *
încă o zi de sâmbătă sau de duminică
nici azi nu mă gândesc la moarte
ca la o destinaţie
Doamne
între aceşti pereţi mă simt liber
mă uit peste oraş cum se uită astronomul spre cer
cum vede el că moare o stea
aflată la o mie de ani lumină
asta zice chiar acum la televizor
spune mama citindu-mi gândurile
care trage brusc jaluzelele şi mă ceartă
că tot privind în gol pe fereastră
o să mă tâmpesc
uită-te şi tu la tv
fii la curent cu ce se întâmplă acum în lume
auzi ce spun ăştia
o mie de ani lumină şi-un singur grăunte de întuneric 
Doamne 
câtă precizie
a mai zis
în timp ce tata cu un felinar aprins
ducea fluturii în grajd
la culcare

 *
uneori cred că ar trebui să ne naştem cât nişte rinoceri 
fiindcă după aceea
deşi pielea noastră se toceşte continuu
tot mai rămâne ceva-ceva pentru ultima zi
cât să se spună 
uite a murit şi ăsta
numai piele şi os
străveziu ca un înger spre a se înălţa mai uşor
geneticienii spun că asta se întâmplă 
fiindcă adn-ul oboseşte şi dă erori
de asta cred eu că facem riduri
mai ales pe faţă şi pe gât
unde stă adn-ul mai mult la soare
mai spune iubita
până şi eu cred că sub pielea actuală
se află una mai veche
una pe care o voi purta peste ani
aşa cum acum îmi arăt pielea
la care lumina nu ajungea nici cu zece primăveri în urmă
mai zic
dar copilul 
care strânge de cap o răţuşcă de cauciuc
spre a-i da viaţă zice el 
uite tati ţipă o doare nu-i doar o jucărie
ne corectează şi spune 
nu pielea se schimbă
ci ochiul
sub imaginile pe care le vedem acum
se află altele pe care le vom vedea

când astea se vor decolora şi se vor desprinde
ne zice
arătându-ne cum un orb zâmbeşte
pe partea cealaltă a străzii
apoi atinge uşor cu bastonul o baltă 
iscând un curcubeu mărunt mărunţel
însă îndeajuns cât să-l ajute
la traversat

*
şi astăzi
deşi e duminică
oraşul e învăluit în ceaţă
e atâta linişte încât aud 
cum râmele înghit pământ sub casa mea
le aud cum trec dintr-o parte într-alta 
a camerei în care scriu
poate că au uitat ceva sau poate nu au somn
fiindcă azi e ziua în care nici eu nu pot visa
cine ştie dacă înainte să moară
vreuna va mai afla dacă oamenii 
le-au decodat sau nu adn-ul
să vadă cât de mult ne asemănăm 
însă până atunci ele sapă continuu
nepăsându-le că în spitalul de vizavi
bolnavii simt că negura le-a intrat sub halate
şi dau neputincioşi din mâini
în ritmul în care se aude cum un tren pleacă din gară
trecând peste traverse cutii goale şi peturi lustruite de vânt
şi se duce tot mai departe
numai spre a-l uita
cum uit şi de râmele de sub duşumea
în timp ce privesc în gol pe fereastră
şi peste atâta linişte care mi se aşterne la picioare
o dată cu praful şi descuamatele mele celule
dintr-o dată aud
nicicând nu o să mai fiu tânără
zice mama din camera cealaltă
privindu-şi o fotografie alb-negru
din singura ei lume color
 
*
Doamne
tu ai desenat peştii pe o coală albastră
iar ei au înotat în adâncuri 
trecând dincolo de masa de scris
alunecându-ţi printre picioare
ai desenat mugurii 
au înflorit şi universul s-a umplut de lumină
ai desenat păsările în partea de sus a planşei
şi ele au zburat tot mai departe
până când au părăsit coala de hârtie
aşa cum ne părăsesc amintirile 
când suntem sătui şi ni-i bine
şi-ţi suntem recunoscători
că ne-ai desenat fericiţi în faţa casei
la masa sau în patul nostru
în care ne naştem şi murim
precum albinele iarna în stup
când aproape moarte visează
că o dată cu prima zăpadă 
va veni stăpânul
le va lua mierea 
şi le va da în schimb
un morman mare de zahăr alb
dublu rafinat
abia adus 
din ţările calde

 *
mi-aduc aminte de tata
dintr-o fotografie alb-negru
aşa se făceau pe atunci
fiindcă se miza mult pe imaginaţie
cu câinele landru puţin mai încolo
tata are capul descoperit şi zâmbeşte-a tristeţe
ştie că nu mai poate fuma pentru mult timp
ţigările pe care le aprinde ard mai greu
şi scot un fum incolor
semn că sunt afectate de plămânii lui resemnaţi
are un nasture descheiat la cămaşă
şi mânecile suflecate
cât să i se vadă linia vieţii
eu sunt speriat sau poate mirat de ceva anume
privesc în jos cum în aerul unei după-amieze de vară
chiar în băltoaca din drum
soarele a încăput în gura unei broaşte ce iese alene din apă
vizavi
nu se vede în poză
dar încă se mai simte
cum vecinul întors din siberia 
cântă la o chitară aşijderea
făcându-ne pielea ca de găină
puţinul praf ce pluteşte-n partea dreaptă
e făcut de mama
stă cam la patru centimetri în afara fotografiei
bate covoarele şi ne ceartă
toată ziua staţi la poartă
ca să vedeţi şi să vă vadă lumea
zice ea
 ori să vă faceţi poze
pe care oricum o să le îngălbenească soarele
şi-o să le usuce
până când praful se va alege de ele
uite
zice iar
de unde credeţi voi că e atâta praf în lume
că am auzit că există până şi praf stelar
de unde dacă nu de la nişte îngeri
care au stat ca şi voi acolo sus pe cer
să vadă şi să fie văzuţi 
şi să li se facă portretele

 *
îmi place laptele ars prins de ceaun
mama are unul de fontă de la străbunul ei
care a luptat în războiul crimeii
sub napoleon al III-lea
pe acesta nu l-a cunoscut direct
dar pe când era copilă
i-l desena bunicul meu în noroi după vreo ploaie de vară
şi-i spunea că este oale şi ulcele
din alea cu motive naţionale fiindcă a fost un erou
de s-a mai întors el din război cu tuciul acela 
găurit de un glonţ după ce-l purtase pe cap
într-atât de mult îi semăna
în acest ceaun mama îşi face arareori câte-un pui cu smântână
dar cel mai des câte-o mămăligă uşoară de seară
pe care o răstoarnă pe prosopul de in
şi-o taie cu aţa în patru sub formă de cruce
apoi toarnă-n ceaun o cană de lapte 
îl pune pe plită şi iese în curte
când vede un fum alb ieşind pe horn
e semn că laptele a dat în foc
s-au albit pereţii
şi s-au aşezat strămoşii la masă
zice ea
numai după aceea intrăm şi mâncăm în tăcere
până când tihna ni se aşterne încet-încet la picioare

aşa ne săturăm noi de fiecare dată
şi-o dată cu noi 
şi ziua de lumină

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul