Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

WILLIAM SHAKESPEARE – MĂSURĂ PENTRU MĂSURĂ (IV, 2)

        

Traducere şi prezentare de George Volceanov

Actul II, Scena 4 reprezintă momentul de cotitură ce duce la punctul culminant al intrigii din Măsură pentru măsură. Încă din 1760, Edward Capell a sesizat frapanta asemănare a situației dramatice din această scenă antologică și scena tentativei de seducție din Eduard al III-lea, o piesă mai timpurie, în care suveranul englez încearcă să o seducă pe virtuoasa Contesă de Salisbury. A fost și motivul pentru care i-a atribuit Marelui Will paternitatea unei piese considerate, la acea dată, anonimă. Exegeții ultimelor decenii i-au dat dreptate lui Capell și au canonizat Eduard al III-lea, care s-a jucat la Teatrul Național din București în intervalul 2008-2011, în regia regretatului Alexandru Tocilescu. Din păcate, în Capitală, Măsură pentru măsură n-a mai fost montată de la spectacolele regizate de Dinu Cernescu (1973) și Mihaela Săsărman (1995). Poate că această nouă versiune, inclusă în Volumul 8 al ediției de Opere de W. Shakespeare, tipărită de Editura Tracus Arte, le va reaminti oamenilor de teatru români de această piesă, pe nedrept neglijată, care de cinci-șase decenii se află în topul celor mai frecvente montări shakespeariene din Marea Britanie, grație temelor de mare actualitate pe care le propune (abuzul de putere, sistemul de supraveghere și represiune controlat de autorități, corupția endemică la nivelul guvernării și al justiției etc.). 

Intră Angelo.

ANGELO: Când să mă rog și cuget, mă trezesc
Că mintea-mi zboară-aiurea: ’nalț spre Cer
Doar vorbe goale , iar închipuirea,
Surdă la tot ce spun, mă poartă-ntruna
La Isabella. ’N gura mea e Cerul,
De zici că-i molfăi numele, și-n piept îmi
Dospește răul zămislit de mine.
Știința guvernării, lucru bun,
Citită-ades s-a veștejit, e-anostă.
Aerul grav – să nu m-audă nimeni! –,
Cu care mă mândresc, l-aș da pe-o pană
Luată de vânt și aș ieși-n câștig.
Titluri, ceremonii, cu straiul vostru
Smulgeți elogiul proștilor, vrăjindu-i
Cu aparențe și pe cei deștepți.
Îți curge-n vine sânge: hai să scriem
Pe cornul diavolului „Înger bun” ,
Chiar dacă nu-i blazonul lui. Hei, cine-i?
(Intră un servitor.)
SERVITORUL: Vă caută o soră, Isabella.
ANGELO: Mergi și adu-o. (Iese servitorul.)
 Doamne, ce-i cu mine,
Oare de ce-mi urcă tot sângele
În inimă și mi-o paralizează,
De-ajung și toate celelalte părți
Secătuite de puteri? Așa
Se strânge gloata de neghiobi în jurul
Celui ce-a leșinat, privându-l de
Aerul care l-ar trezi la viață.
La fel, iubindu-și regele, supușii
Uită de treaba lor, se-nghesuie
Să își exprime dragostea prostește
Și dau în mârlănie.
(Intră Isabella.)
Zi, frumoaso!
ISABELLA: Vin ca să aflu ce ai hotărât.
ANGELO (aparte): Aș prefera să știi fără să-ntrebi.
(Către ea) Fratele tău nu va rămâne-n viață.
ISABELLA: Așa, deci... Să te ocrotească Cerul.
ANGELO: Poate-o să mai trăiasc’ o vreme, poate,
La fel de mult ca tine ori ca mine:
Și totuși, trebuie să moară.
ISABELLA: Pentru c-ai dat porunca asta?
ANGELO: Da.
ISABELLA: Când, spune-mi, te implor! Oricât ar fi
De lung sau scurt, răstimpul ce-i rămâne
Să-i pregătească sufletul de moarte,
Să nu-l cuprindă disperarea.
ANGELO: Ha!
Ce silă mi-e de-acești destrăbălați!
E ca și cum am acorda iertarea
Celui ce firii i-a răpit un om
Sau desfrânaților de calpuzani
Ce toarnă chipul Cerurilor în
Metal oprit . E-o crimă să ridici
Viața cuiva, la fel cum crimă e
Să zămislești o viață măsluită .
ISABELLA: Așa stă scris în Cer, nu pe pământ.
ANGELO: Nu zău? Ia să te-ntreb rapid, să văd
Ce spui. Ce-ai prefera: lui frate-tău
Să-i facă felul legea cea mai dreaptă
Sau, ca să-l mântui, să-ți lași trupul pradă
Desfrâului plăcut, asemeni fetei
Pe care-a întinat-o?
ISABELLA: Crede-mă,
Prefer să-mi vând trupul, nu sufletul.
ANGELO: Eu nu vorbesc de suflet, căci greșeala
Comisă cu de-a sila nu-i o crimă.
ISABELLA: Adică?
ANGELO: Îți prezint o ipoteză
Pe care lesne pot s-o și resping.
Răspunde-mi: eu, care-s doar glasul legii,
Îți osândesc la moarte fratele.
N-ar fi de-a dreptul milostiv păcatul
De-a îl salva?
ISABELLA: Dacă te hotărăști
Să-l cruți, voi lua păcatu-asupra mea,
Căci nu-i deloc păcat – e îndurare!
ANGELO: E bine, -ți iei asupra ta păcatul
Ce trage la cântar cât îndurarea.
ISABELLA: Mă ierte Cerul de-oi păcătui
Cerșindu-i viața. Dacă vei greși
Cruțându-l, voi lua păcatu-asupra-mi,
Rugându-mă pentru iertarea lui
În zori de zi.
ANGELO: Ia stai, tu nu pricepi
Ce vreau să spun: ori ești neștiutoare,
Ori ești vicleană, iar asta nu-i bine.
ISABELLA: Neștiutoare-s și neisprăvită,
Da, slavă Domnului, o ignorantă.
ANGELO: Înțelepciunea vrea să pară și mai
Strălucitoare când se dojenește;
Tot astfel, masca neagră trâmbițează
De zece ori mai zgomotos frumsețea
Decât frumosul chip descoperit.
Ascultă-mă! Ca să pricepi, îți spun
Pe șleau că o să moară frate-tău.
ISABELLA: Așa, deci.
ANGELO: Iar pentru fapta sa, legea prevede
Pedeapsa capitală.
ISABELLA: ’Ntr-adevăr.
ANGELO: Să zicem că-altfel nu-l putem salva
(Deși nici astfel, nici altcum nu cred)
Decât, văzând c-ai implorat zadarnic,
Tu, sora lui, știindu-te dorită
De-un funcționar înalt, cu pile grele,
Ce se-are bine cu judecătorul
Și ar putea să-ți pună-n libertate
Fratele-nchis de brațul lung al legii,
Și nu există nicio altă cale
Decât să-ți vinzi comorile trupești
Acestui om, tu cum ai proceda?
ISABELLA: Și pentru frate-meu, sărmanul, ca
Și pentru mine, de-aș fi condamnată
La moarte, urmele de bici, pe trup,
Aș zice că-s rubine și aș merge
La moarte despuiată, ca și cum
Aș vrea să dorm în patul mult visat,
Decât să mă-njosesc mânjindu-mi trupul.
ANGELO: Deci frate-tău va trebui să moară!
ISABELLA: E cel mai bine-așa:
Prefer un frate mort într-o clipită
Decât o soră care, izbăvindu-l,
Să sufere la nesfârșit în iad.
ANGELO: N-ai fi, atunci, la fel de crudă ca
Sentința căreia i te-ai opus?
ISABELLA: Răscumpărarea rușinoasă și
Iertarea benevolă nu-s totuna:
Una-i să grațiezi legal și alta
Să-nchei un târg murdar.
ANGELO: Parcă ziceai
Că legea-i un tiran și-mi demonstrai
Că frate-tu, -n destrăbălarea lui,
S-ar fi distrat, n-ar fi păcătuit.
ISABELLA: Mărite, iartă-mă, dar, vrând s-obținem
Ceva, vorbim și-altfel decât gândim.
Trec cu vederea ceea ce urăsc –
De dragul omului la care țin.
ANGELO: Cu toții suntem slabi.
ISABELLA: Dacă doar el
Se face vinovat de slăbiciunea
De care pomenești, iar nu și alții,
Atunci, să moară.
ANGELO: Ei, dar slabe-s și
Femeile.
ISABELLA: Fragile ca oglinda
În care se privesc, care se sparge
La fel de-ușor precum reflectă forme.
Femeile? Să le ajute Cerul!
Bărbații, superiori, se înjosesc –
Se folosesc de slăbiciunea lor.
Slabe numește-ne de zece ori,
Căci suntem moi ca și făptura noastră
Și luăm de bună orișice minciună .
ANGELO: De-acord! Și, dacă spui că sunteți slabe –
Cum nici bărbații nu-s destul de tari
Să nu păcătuiască, -ți spun de-a dreptul:
Cred ce mi-ai spus, așa că fii ce ești –
De ești femeie, după cum te-arată
Înfățișarea, haide, joacă-ți rolul
Predestinat, fii slabă, fii femeie.
ISABELLA: Domnule, nu cunosc această limbă.
Fii bun și-ntoarce-te la cea dintâi.
ANGELO: În două vorbe: te iubesc!
ISABELLA: Frate-meu a iubit-o pe Julieta
Și-acum îmi spui că de-asta o să moară.
ANGELO: Ba n-o să moară de-ai să mă iubești.
ISABELLA: La rangul tău, virtutea își permite
Destrăbălarea, care-i mai scârboasă
Când ispitește pe-alții...
ANGELO:  Crede-mă,
Pe cinstea mea, ți-am spus doar adevărul.
ISABELLA: Ha! Prea măruntă cinste să mă-ncred
În ea prea mult și prea murdare gânduri!
Fățarnic, ești fățarnic! Te denunț,
Ia seama, Angelo. Semnează-acum,
Pe dată, grațierea lui Claudio
Sau lumii-ntregi voi spune-n gura mare
Ce fel de om ești.
ANGELO: Cine-o să te creadă?
Numele nepătat și viața sobră,
  Și dezmințirea mea, plus funcția-naltă,
Vor cântări mai greu ca-nvinuirea
Și ai să fii redusă la tăcere:
O să-ți miroasă vorb’ a calomnie.
Și-acum, să-mi dau frâu liber pasiunii
Și s-o accepți cu-ardoarea poftei mele!
Uită sfiala și îmbujorarea
Care gonesc exact ce își doresc.
Salvează-ți fratele, dă-mi trupul tău –
Altminteri, nu numai că o să moară,
Dar o să moară-n chinuri groaznice,
Din vina ta. Să-mi dai răspunsul mâine
Sau, jur pe simțămintele-mi de-acum,
Că voi fi crunt. Vorbi-vei în zadar –
Minciuna trage mai greu la cântar.
(Iese.)
ISABELLA: Cui să mă plâng? Cine m-ar crede oare?
Ah, guri spurcate, cât de categoric
Îi condamnați pe alții, -ncuviințând
Păcatul propriu, legea-ngenuncheați
Și hotărâți ce-i bine și ce-i rău
Doar după bunul plac, la nimereală!
Mă duc la frate-meu. El a greșit
Întărâtat de sângele-i aprins,
Dar ține-atât de mult la cinste, -ncât,
De-ar avea douăzeci de capete,
Și le-ar jertfi pe toate pe butuc
Decât să-și vadă sora pângărită.
Fii castă, Isabella; frate, mori!
E castitatea mai de preț decât
Un frate. Totuși, am să-i spun ce vrea
Angelo și-o să-i pregătesc de-acum
Sufletul pentru ultimul său drum. (Iese.)

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul