Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
0
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Să locuiești într-un lătrat de câine

        Ștefan Mitroi

Țâțoasa zice că părinții sunt un lucru folositor. Lucrul acesta se compune din două părți: mama și tata. Tot Țâțoasa zice asta. Zicea, mai bine zis, până a făcut chiar ea un copil.
L-a făcut nu ca să vadă cum stă treaba cu părinții, ci fiindcă rămăsese borțoasă. 
A rămâne borțoasă înseamnă să fii fată și să vezi cum începe să-ți crească burta. Ți se umflă întruna, până ce ajunge mare ca o tobă. Problema nu e faptul că se umflă, ci că se aude un bubuit enervant dinăuntru. În urechile celei ce umblă cu toba de gât, vreau să spun.
E închis un toboșar mic în tobă. Care bate ca prostul. 
Țâțoasa zice că nașterea e singurul leac împotriva surzeniei. Să mai fi existat altul, ea nu ar fi născut. Ar fi stat toată viața cu toba de gât, chiar dacă îi era tot mai greu să-ncapă pe gura canalului și să se târască de-a lungul țevii de apă caldă pe sub pământ. Și lui Coniac i-ar fi plăcut s-o vadă mereu așa. Adică borțoasă. Ca să se poată lua la întrecere, ori de câte ori îi venea lui pe chelie, cu ăla micul din tobă. Doar că el, Coniac, adică, lovea pe dinafară. Auzeam cu toții atunci. Nu cum suna toba, ci cum chirăia Țâțoasa de plăcere.
O mai atingea câteodată și Șchiopu. Cu piciorul ăla scurt, ca să ne arate că e și el bun la ceva. D-asta, nu ca să-și pună mintea cu toboșarul. Nici Țâțoasa nu și-ar fi pus-o. L-ar fi lăsat ani în șir să bată acolo. Asta însemna însă ca ea să rămână surdă. Ceea ce e mai rău decât a rămâne gravidă. Fără auz nu faci doi bani atunci când e să pleci noaptea la furat. 
Țâțoasa e una din cele două fete. Pe cealaltă o cheamă Pișpirica.
Spre deosebire de băieți, fetele au o rămânere în plus. A rămâne flămând e la fel și la noi, și la ele. Tot așa, a rămâne o noapte la poliție. Ca să nu mai zic de a rămâne pe stradă sau a rămâne fără nimeni pe lume.
Rămânerea cu burta la gură li se-ntâmplă doar fetelor. Asta e ceea ce au ele în plus față de noi. Precis că Pișpirica nu a aflat. Habar n-are că poate să rămână și ea borțoasă. Așa cum a rămas Țâțoasa. 
A născut copilul cu puțin timp înainte de a surzi pentru tot restul vieții. Nu i-a trebuit prea mult ca să-și dea seama că era adevărat doar pe jumătate ce zisese chiar ea despre părinți. 
Cum o fi izbit micul toboșar cu atâta forță în tobă nu știu. Că încăpea tot în palmele jumătății de lucru care era mă-sa. O gură mică și băloasă molfăia sfârcul uneia dintre țâțe. Și două mâini cât deștele mele de groase se căzneau să se agațe de florile de pe tricoul Țâțoasei.
Mirosea a lapte aerul stătut al canalului. Ochii Țâțoasei căutau prin întuneric. Jumătatea cealaltă. Cealaltă jumătate de lucru, adică. 
Coniac a întors capul când li s-au întâlnit privirile. Tot așa și Șchiopu. Țâțoasa a încercat și cu Semafor, dar s-a lăsat păgubașă. N-a vrut niciunul dintre ei să fie tată.
Ea era toți părinții noului născut. Știam c-o să fie așa, întrucât era la fel ca la mine.  
Treceau cârduri de bărbați prin casa noastră, dar părinții mei se compuneau doar din mama. Spre deosebire de frații mei, care se compuneau dintr-un frate mai mic și o soră mai mare.
La început își făcea treaba. De mama zic. Treaba de jumătate de lucru folositor. P-ormă, din cauza faptului că bărbații de care ziceam aveau nevoie de țâțele ei, nu și-a mai făcut-o. L-a înțărcat adică pe ăla micu.  
Înțărcatul e atunci când trebuie să-ți pui pofta în cui. Vrei, ai mai vrea, dar nu ți se mai dă. Frate-mio mai voia lapte. Dar mama nu i-a mai dat. Noroc cu țâțele soră-mii. În afară de faptul că n-aveau lapte, nu se simțea nici o diferență.
A fost mai rău pentru mine decât pentru frate-mio. Mama începuse să-și piardă însușirea de lucru folositor. Dar nu de la asta venea răul, ci de la faptul că băgasem de seamă. 
Poate că laptele mamei nu era așa de bun ca al Țâțoasei. L-am văzut într-o zi pe Coniac repezindu-se la sfârcul din care sugea toboșarul. Îl apucase un fel de pandalie, că se terminase ce era în sticlă, lichidase chiar el ce mai rămăsese, împreună cu Țâțoasa. I s-a năzărit, luând sfârcul acesteia în gură, că o să dea de gustul care îl făcea să moară de plăcere. Ne făcea pe toți, dar nouă, nefiind așa de deștepți ca el, nu ne trecea prin cap că laptele ar putea să țină loc de aurolac sau de vodcă. Cred că Șchiopu era, însă îi lipsea curajul. Știa că nu se poate pune cu Coniac. 
Bă, a urlat Coniac, să fie al dracului dacă nu e vodcă cu gust de lapte.
Adică nu lapte cu gust de vodcă, invers! 
Țâțoasa avea prea puține țâțe, numai cât să-i ajungă lui Coniac. Să fi avut mai multe, apuca și Șchiopu. Poate și Semafor. Eu nu voiam. Că o vedeam în gând pe sor-mea. Și-l vedeam și pe bărbatul acela leorpăind în locul lui frate-mio la sânul ei.
Nu prea-i plăcea. Ei, vreau să spun. Tot țipa, încercând să se împotrivească.
Mama stătea pe un scaun în bucătărie și fuma. Ăsta nu e frate-mio, i-am spus, trăgând-o de mână spre camera de alături. Ea mi-a plesnit o palmă peste ochi, arătându-mi sacoșa cu pachete de pe masă: Vrei pom de Crăciun, nu?
Ziceam de frate-mio, am bălmăjit eu. 
Eu ziceam de curul meu, a urlat ea, transformată pe loc, din jumătate de lucru folositor, în lucrul lipsit complet de folosință.
Nu mai e bun curul meu, ai înțeles? Nu mai are căutare, i-am auzit după asta vocea, târându-se după mine pe hol. 
M-am îmbrăcat din fugă pe scări. Mă gândeam, înainte să ies pe ușă, să-l iau și pe ăla micu cu mine. Plângi, mă boule, plângi, m-am rugat de el, înainte să ies pe ușă. Era una din puținele dăți în care el, în loc să plângă, dormea, așa că n-am avut cum să-l dibuiesc pe întuneric. 
Am pornit spre gară de unul singur.
Plângea soră-mea în schimb.
Cred că din cauza plânsului ei nu voiam, spre deosebire de Șchiopu și Semafor, cărora le era frică de Coniac. Înainte nu-l împiedica nimeni pe Șchiopu să vrea. Că era șef. Întrucât Coniac era dus la pușcărie. Acum, de când nu mai era, răbda. În privința Țâțoasei, vreau să spun. Nu știu de ce Pișpiricăi, cu toate că era fată, nu prea îi crescuseră țâțele. Poate că d-asta nici nu rămăsese borțoasă. Mai bine însă că nu-i crescuseră. La cât de lacom era Coniac, le-ar fi vrut pe toate pentru el. Asta până să apară Moșu.
Chiar Coniac l-a adus. Îl știam după figură. Își făcea veacul în fața bisericii de pe Grivița. Mi-era frică de el. Mai frică decât de Coniac și de poteră. Părea să aibă cam vreo sută de ani. Dacă nu cumva două. Și avea o barbă albă ce-i ajungea până la brâu. Mă și miram cum poate să-și găsească buzele. Sigur exista o potecă secretă în barba aceea ca să poată duce dumicatul cu mâncare la gură. Pesemne că exista și una pentru vorbe. Sau poate că vorbele se descurcau singure prin bezna albă a bărbii. Vorbea însă destul de rar Moșu. La fel de rar precum mânca. Lasă că nici noi nu mâncam mai des. Dar nouă ne ținea de foame trasul din pungă. Pe moș nu l-am văzut niciodată trăgând. Din pungă, vreau să spun. 
Păi cum să tragă, bă, zicea Semafor, că nu e om.
Păi ce e atunci?, se mira Pișpirica.
D-ăia de trăiește în icoane, cum dracului le zice, se căznea Semafor să ghicească. 
Sfinți, prostule, îi sărea Șchiopu în ajutor. 
Păi și de ce s-a dat jos de acolo, zicea fata fără țâțe. 
Nu s-a dat el. I-au dat brânci sfinții ăilalți, vaco! N-ai băgat de seamă că șchioapătă? 
Moșu șchiopăta, într-adevăr, fapt care-l făcea pe Șchiopu să se umfle în pene. 
Pesemne că unde nu se pricepeau la cele sfinte, oamenii ziceau despre el că miroase a pișat. Moșu, vreau să zic. De la miros i s-a tras, făcea pe deșteapta Pișpirica. D-asta l-au gonit ai lui din icoană. Coniac îi dăduse de câteva ori târcoale și i se păruse că miroase a biserică. 
Mirosul de biserică e atunci când în loc de carne ai ceară pe oase. Dacă vreun ticălos scapără vreun chibrit deasupra ta, s-a zis cu tine. Începi să arzi ca lumânarea, lăsând în urmă o mică baltă de lumină.  
Pe Coniac îl prinsese grija de toboșar. Zicea că trecuse anul și rămăsese nebotezat. Ca să-l boteze, Țâțoasa ar fi trebuit să meargă cu el în brațe la biserică. Dar asta însemna să se dea în fapt. Adică să-l treacă pe toboșar în acte. Să-l declare oficial, cum zisese Semafor, care se pricepea la astfel de lucruri cel mai bine. Adică să se știe despre toboșar că există. 
Vă garantez eu că un om poate să existe și fără să se știe de el, răcnise Coniac, speriat de ideea ducerii Țâțoasei la biserică. Mai precis, fără să se scrie în hârtii, căci, de știut, știam de existența toboșarului toți cei de acolo din canal.
Ce nu știam era de planul pe care-l ticluise Coniac. Din pricina acestui plan era el atât de speriat.
Ce avea să se întâmple cu fiul Țâțoasei până la urmă? Că nu părea să fie șobolan și nici cârtiță, ca să trăiască tot restul vieții sub pământ. Sfânt, nici atâta. Zic sfânt, pentru că, imediat ce a fost adus de Coniac în canal, Moșului a început să-i placă aici. Cât despre mirosul de sfințenie de care zisese Coniac că-l simțise, mie mi-au trebuit câteva săptămâni să mă obișnuiesc cu el. Poate din cauza fricii ăleia vechi. Stând acum atât de aproape de sfântul coborât din icoană, mi se părea că întunericul e mai des ca înainte. Bezna bărbii lui se amestecase cu cea dinăuntru. Dacă, vrând să trec dintr-o parte în alta, nimeream în barba moșneagului și nu mai ieșeam niciodată de acolo? De asta mi-a fost cel mai frică la început.
După aia, când am văzut că el ține tot mai des copilul în brațe, înfășurându-l în barba lui ca într-un scutec, frica mea a început să bată în retragere. 
Era unul dintre sfinții cei buni Moșu. Nu fiindcă mirosea a biserică, ci invers, mirosea a biserică din cauza faptului că era bun. 
După miros s-a orientat Coniac când l-a luat din fața bisericii. Și bine a făcut, deoarece moșul chiar se pricepea să boteze un copil. În orice caz, în privința toboșarului s-a priceput. 
Uite cum o să facem, a zis el. Cum nu avem o cristelniță... 
Cris... ce?, s-a strâmbat Țâțoasa. 
O albie, o găleată, ceva în care să poți turna apa sfințită, a șuierat o voce din depărtările bărbii încâlcite a moșului.
Cum nu avem așa ceva, a adăugat vocea, o să ne folosim de țeava asta din care picură apă fierbinte. Nu ne împiedică nimeni să credem că e sfântă, așa că o să-l udăm cu ea pe copil. 
N-ar fi mai bine să-l uzi cu scuipatul tău, l-am auzit spunând pe Semafor. 
Adică sfinții aveau în loc de scuipat apă sfințită în gură?
Tot ce se putea!
D-aia nici nu prea erau văzuți scuipând, spre deosebire de Coniac și Șchiopu, care scuipau și râgâiau tot timpul. Moșului îi plăcea în schimb să tragă pârțuri. Dar unui sfânt îi miros până și pârțurile a biserică. Ale moșului, în tot cazul, miroseau. Nu mi-am dat seama chiar de la început. M-a ajutat Coniac cu vreo trei scatoalce după ceafă ca să-mi dau. 
Din barba moșului s-a prelins peste noi un fel de rugăciune, în timp ce toboșarul era lipit cu capul de locul de unde picura apa din țeavă. Apoi sfântul s-a căutat îndelung de scuipat prin gură, dovadă că nu spusese deloc o prostie Semafor. 
Să fi fost botezul pe bază de bășini, moșul s-ar fi descurcat mai ușor.
S-a descurcat până la urmă și așa. După care a căzut într-un somn adânc, trăgându-l și pe toboșar după el. S-a întâmplat ceva în somnul ăla, deoarece nu-i mai vedeam de atunci decât împreună pe cei doi.
Mă și miram să-i pese Țâțoasei prea mult de sfințenia moșului. Așa că într-o zi am auzit-o îndemnându-l pe toboșar să-i zică bunicul. Pe urmă, chiar moșul i-a cerut să-i spună așa. 
Mi-ar fi plăcut să fiu eu în locul toboșarului. I-aș fi spus așa cum mi-a cerut fără să întârzii o secundă. Toboșarul întârzia, nu fiindcă nu voia să-i spună, ci pentru că nu știa încă să vorbească. Eu știam. Știa și Pișpirica. Am fi meritat amândoi să fie bunicul nostru. Dar sfântul îl alesese pe toboșar. Poate pentru că era cel mai mic dintre toți. Până să apară el, cel mai mic eram eu. Și aveam să fiu din nou, dacă se întâmpla ca toboșarul să dispară. 
Nu mi-a venit să cred atunci când Coniac m-a tras într-o parte și mi-a zis de planul pe care-l avea. Trebuia să merg cu el în noaptea aceea în zona triajului, ca să-l vindem pe toboșar. 
Nu e prea mic?, m-am prefăcut eu îngrijorat. 
Îl vindem la bucată, nu la kil, muceo, a râs el înfundat.
Mă gândeam să întreb ceva și de Țâțoasa. Dacă știe.
Știa, deoarece ea avea să vină în urma noastră cu copilul.
Cunoșteam triajul ca-n palmă. D-asta mă și alesese Coniac pe mine.
Tot ce aveam de făcut era să mă uit după o mașină oprită aproape de gardul de sârmă al triajului, cam prin dreptul trenului ruginit în care mă găsise, atunci după Crăciun, Șchiopu. Dacă era acolo mașina, veneam iute înapoi să-i spun lui Coniac, care ar fi rămas sub podul dintre gară și triaj. În funcție de ce-i spuneam eu, el o chema cu un fluierat ca de cintezoi pe Țâțoasa, care ședea pitită prin niște boscheți cu ăla micu. 
Înainte de plecare, avuseseră grijă să-l îmbie cu o jumătate de vodcă pe sfânt, până ce acesta adormise. Era mai bine ca el să nu știe. Dacă știa, se putea împotrivi. Apoi l-au adormit, tot așa, cu vodcă, pe toboșar. Ca să nu știe nici el. Mai trebuia, după aia, să mă urc pe vagonul din față și să stau pe burtă cu ochii zgâiți în direcția podului și a gării. Și să spun dacă se vede venind cineva. Adică potera. În special plutonierul Grămadă. Până și lui Coniac îi era frică de el. Din spate, unde erau doar linii moarte, cu trenuri la fel de moarte pe ele, nu avea cine să vină. Poate doar vreo pasăre de noapte sau vreun câine.

Fragment din romanul cu același titlu, aflat în curs de apariție

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul