Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
0
Premii

   
Cautare dupa nume autor

„Strict estetic, opera presupune maximum de inventivitate și opulență scenică”

        Răzvan Ioan Dincă

Interviu realizat de Irina Budeanu

Răzvan Ioan Dincă, directorul general al Operei Naționale din București: „Strict estetic, opera presupune maximum de inventivitate și opulență scenică”

Irina Budeanu: Marii dirijori ai lumii, de la Sergiu Celibidache la Lawrence Foster, Claudio Abbado sau Daniel Barenboim, susțin o idee comună, potrivit căreia opera este cel mai dificil gen muzical. Cum comentează directorul care conduce un „uriaș” cum este Opera Națională din București această afirmație?
Răzvan Ioan Dincă: „Uriașul” de care vorbiți este un liliputan față de adevărații „Gulliveri” ai scenei lirice mondiale. De pe această modestă poziție, în acest context, putem spune că greutatea acestui gen de spectacol muzical constă în complexitatea sa deosebită în toate aspectele care îl compun: interpretativ, estetic, tematic, scenografic. Interpretarea vocală a soliștilor trebuie să atingă cote maxime de performanță pentru a putea transmite emoția dorită de compozitor. În genere, compozitorii au încercat prin creațiile lor să depășească limitele interpretării convenționale. Aproape fiecare mare compozitor a fost un deschizător de drumuri și a depășit bariere greu de atins față de antecesorii săi. A încercat să se „remarce” prin provocări speciale. „Inventarea” unor salturi deosebite, a unor variații de tonalitate, a unor „înflorituri” vocale presupune ca interpretarea fiecărui compozitor în parte să necesite o tehnică vocală aparte. Într-un fel se cânta Mozart și în alt fel Wagner. Strict estetic, opera presupune maximum de inventivitate și opulență scenică. Chiar și simplificarea resurselor scenice cere o expresivitate deosebită în esențializarea dorită. Opera nu se face oricum. Poți strica un spectacol mai degrabă încercând să îl interpretezi regizoral, încercând să te remarci disonant cu sensul subtil al muzicii, decât dacă îl lași într-o montare mai lejeră, dar „ascultând” intenția muzicii cu mare atenție. Ne este destul de greu să facem posibilă sincronicitatea la nivel înalt a cerințelor unui spectacol de operă. Căutăm pentru aceasta atragerea unor mari regizori, cunoscători ai fenomenului muzical, a unor inteligenți dirijori, a unor buni și talentați scenogafi DE OPERĂ. Greutatea partiturii corului îi cere să cânte performant și totuși este necesară și o mișcare scenică a acestuia pentru a nu fi diluat scenic. Numărul fix pe care îl are partitura corului impune regizorului numărul de persoane pe scenă, care nu întotdeauna se încadrează logic în libret sau în concepția regizorală. E foarte important să reușești să îmbini cele două necesități majore: muzica și spectacolul. 

I.B.: Din păcate, în istoria ei recentă, Opera a avut parte de mult zgomot, multe scandaluri, demisii. Mă interesează care este viziunea dumneavoastră în ceea ce privește sensul, menirea Operei și, desigur, care sunt direcțiile de forță ale noii strategii manageriale? 
R.I.D.: Este o zonă splendidă Opera. O cantitate enormă de stimuli artistici se revarsă atunci când activezi în jurul spectacolului de operă. Personalitățile artistice din domeniu sunt puternice. Orgoliile nemăsurate. Subiectivismul, prezent. Dar și rezultatul conglomeratului de stări, sentimente, acțiuni aflate în mișcare perpetuă o dată cu producerea spectacolului este pe măsură. Un spectacol reușit creează un nebănuit catharsis, un eșec determină adevărate tragedii psihologice. Fragilitatea emoțională a celor ce lucrează în acest domeniu este maximă. Gestionarea emoțiilor acestora pentru manager este dificilă. Dar și provocatoare, incitantă. În domeniul acesta atât de percutant pentru public, strategia pe termen lung se referă, în România, la Opera din București, în special la adoptarea unor măsuri de aliniere a acestei instituții la standarde internaționale de prim nivel. Noi suntem acum destul de în urmă față de ceea ce a ajuns să fie opera în lume. Un gen teatral izbitor, de impact total asupra spectatorului, atât auditiv, cât și vizual, estetic și de conținut. În lume se disting trei mari curente. Primul: opera tradiționalistă, cu accent pe interpretarea muzicală, unde viziunea regizorală și scenografică sunt minore: montări ample, de respirație, dar fără aport major din punct de vedere creativ al regizorului, coregrafului, scenografului. Al doilea: opera inovatoare, cu montări ce fac exces de teatralitate, îndrăznețe, care amplasează acțiunea în cele mai speciale contexte scenice, cu scopul obținerii de efecte total neașteptate, montări care de multe ori sunt excepționale, chiar dacă pe alocuri contrazic libretul, și care folosesc muzica drept liant al emoției transmise. Al treilea: opera contemporană, cu montări ce nu contrazic decât minor libretul și amplasarea în epocă, dar care caută un tip de expresie scenică ce poate să cuprindă atât reconstituirea sensului său, cât și contextualizarea accesibilă unui public eterogen, ce simte nevoia modernizării fără excese. E o cale de mijloc pe care și eu o consider potrivită pentru ONB în acest moment și asupra căreia îmi îndrept atenția. În același timp, accept ideea că publicul din București este unul preponderent conservator, ce dorește și abordări încadrate în prima variantă. Dacă spectatorii români ar avea șansa să vadă frecvent spectacole ale unor opere celebre din lume, din toate cele trei categorii enunțate, misiunea mea ar fi una mult mai ușoară. 

I.B.: Comunitatea artistică și nu numai a fost surprinsă atunci când s-a anunțat comasarea Operei cu Opereta. Au circulat tot felul de scenarii și aș vrea să-i lămuriți pe cititorii revistei în privinţa rațiunilor acestei decizii și a avantajelor ei?
R.I.D.: Rațiunile acestei decizii, la nivelul inițiatorului HG-ului de comasare, și anume Ministerul Culturii, au fost, în mare parte, de ordin economic. La noi, această rațiune s-a tradus în comasarea aparatului administrativ. Este o situație de fapt acum această fuziune. Avantajul este că, prin comasarea acestui aparat administrativ, încercăm să avem mai mulți bani din bugetul alocat pentru proiecte și programe. Ceea ce nu se va întâmpla, în mod cert, așa cum se tot zvonește, este comasarea compartimentelor artistice. Ele rămân așa cum au fost. Ceea ce iarăși nu se va întâmpla este renunțarea la posturi. Puțină lume știe sau comunică faptul că, în 2013, noi am obținut 43 de posturi în plus pentru aceste compartimente – cor, orchestră, balet. Opera are acum o orchestră de peste 120 de persoane şi un cor de aproximativ 80 de persoane. După fuziune, suntem cea mai de amploare instituție muzicală la nivel național: de amploare prin numărul de angajați, prin buget. Trebuie să fim și prin activitate. Descoperim pe parcurs tot felul de avantaje. Iată, chiar zilele acestea am depus documentatia pentru o finanțare europeană. Pentru artiști suntem, în mod cert, mai atractivi. Unui regizor colaborator îi putem oferi opțiuni, ca activitate artistică, putem negocia pachete cu aceștia pentru ambele componente artistice. Opereta nu va dispărea, dimpotrivă, va avea în sfârșit o sală a ei. Ceea ce înseamnă că, de aici încolo, activitatea sa nu va mai depinde de condițiile locative, tehnice. Este pentru prima dată, după mult timp, când opereta are această bază, esențială, vitală, pe care să se poată dezvolta, construi. 

I.B.: De când ați preluat destinele Operei, a avut loc și un „desant” al creatorilor străini, nume foarte cunoscute, de la regizori la light-designeri, sound designeri şi până la interpreți. Cum au schimbat ei fața Operei?
R.I.D.: Imaginați-vă că, într-o perioadă efervescentă, în care pregătirile pentru cea mai recentă premieră – Rigoletto, în regia lui Stephen Barlow – erau în toi, în clădirea Operei Naționale București, aflată în renovare, într-unul dintre birourile instituției, s-au întâlnit întâmplător, în trecere fiind, personalități de nivel internațional ale artelor spectacolului muzical: regizorul Stephen Barlow și scenograful Yannis Thavoris, care lucrau pentru punerea în scenă sus-menționată, coregraful Johan Kobborg, aflat la București în noua sa calitate, aceea de director al Companiei de Balet, după ce pregătise anterior premiera națională a baletului La Sylphide, precum și echipa ce va semna regia și scenografia unei noi producții a operei La Traviata către finalul acestui an – regizorul Paul Curran și scenograful Gary McCann. A fost o reală bucurie pentru mine să văd cum Opera Națională București a devenit un loc de întâlnire de nivelul prestigioasei Royal Opera House − Covent Garden. Efectele benefice ale interacțiunii cu personalități de acest nivel au fost, de altfel, vizibile în cazul artiștilor instituției și al artiștilor invitați implicați, dar și în raport cu aceia care și-au adus contribuția, din culise, la bunul mers al actului artistic, dacă mă gândesc la implicarea și entuziasmul de care aceștia au dat dovadă în pregătirea premierelor La Sylphide de Johan Kobborg și Rigoletto de Stephen Barlow. În ceea ce privește publicul, experiența Rigoletto a demonstrat faptul că un spectacol de operă ce păstrează, desigur, intactă compoziția muzicală, aducând însă la vedere o interpretare regizorală diferită de cea consacrată reprezintă o alegere artistică ce nu face un deserviciu capodoperei în cauză, ci, dimpotrivă, o pune în valoare și o îmbogățește cu noi sensuri. Într-adevăr, noua montare a operei Rigoletto, care vine la mai bine de șase decenii de la premiera precedentei montări a acestui spectacol (în regia marelui Jean Rânzescu), s-a remarcat prin anvergura sa. Desigur, acțiunile de marketing pentru un spectacol de acest fel sunt foarte importante, pentru că ele trebuie să convingă potențialii spectatori dincolo de simpla lor informare. Iar în acest caz aceste acțiuni au căpătat și mai multă importanță, dat fiind că Rigoletto a marcat și o schimbare în ceea ce privește politica de preț a instituției. Așa încât și atenția acordată activităților de marketing și efortul susținut au fost pe măsură.

I.B.: Într-o listă de mici și mari „nefericiri” (a se citi neajunsuri, diverse probleme administrative, birocratice, financiare) ale Operei, care ar fi cele mai acute?
R.I.D.: Cred că una dintre cele mai acute probleme este aceea a salarizării personalului angajat, care rămâne în continuare fără soluție. Cred că ceea ce s-ar putea face în acest sens, la nivel guvernamental, ar fi crearea unei grile de salarizare specifice personalului ce activează în domeniul artelor spectacolului muzical, în detrimentul aplicării grilei de salarizare unice. Impactul ar fi unul pozitiv atât în ceea ce privește calitatea actului artistic, cât și, generic vorbind, în ceea ce privește atractivitatea din punct de vedere cultural a țării noastre dincolo de granițe.

I.B.: Cum vă imaginați Opera viitoarei generații? A acelei generații care deja a sosit, conectată 24 de ore din 24 la cele mai futuriste tehnologii. 
R.I.D.: În momentul de față nu mai este un exercițiu de imaginație, ci o gândire care începe să se concretizeze. Începe să se concretizeze prin acțiuni la nivel organizațional și al activității, printr-o serie de măsuri, unele deja implementate, altele în curs de dezvoltare. În mod cert, suntem foarte preocupați de a întâlni această generație la o vârstă cât mai mică. Avem pentru aceasta nenumărate opțiuni, toate de natură activă, bazate pe implicare și educație artistică şi culturală. De exemplu, studioul pentru copii, unde copilul participă la ateliere artistice pe durata vizionării spectacolului de către familie, cursuri de balet, cor, urmând și altele, cum ar fi cursuri de instrument, căci educația muzicală este direct legată de experiența totală a spectacolului de operă. Ca o paranteză, statistic vorbind, la nivel național, populația deține mai degrabă un patefon în casă decât un instrument muzical. Culmea, astăzi stăm foarte prost, comparând cu media europeană, la învățarea unui instrument muzical, iar acest aspect este corelat în multe studii de specialitate cu consumatorul adult al genului operei. Mai departe, suntem, probabil, unica instituție muzicală și culturală din țară care își propune să aibă activitate de research and development. Astfel, nu va mai trebui să ne imaginăm viitorul, ci acesta va prinde contur concret, îl vom previziona. 
De menționat este că nu vom căuta spectaculosul cu orice preț. Experimentul va avea un loc al său în activitatea noastră, și nu pe scena principală. Însă scena principală va câștiga în relevanță, căci noi vom fi explorat deja viitorul. Opera a fost și va fi foarte puternic ancorată în tendințele sociale. Filozofia zilelor noastre, trendurile, emoționalul colectiv și cel individual, paradigme de orice fel... toate acestea trebuie integrate în artă. Ne dorim semnificație la nivelul activității noastre. 


 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul