Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
0
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Despre literatură ca act ficțional

        Laura Botușan

Eric-Emmanuel Schmitt, Visătoarea din Ostende, traducere de Liliana Donose Samuelsson, Humanitas Fiction, București, 2013

Apărut în 2013, la Editura Humanitas, într-o traducere de Liliana Donose Samuelsson, Visătoarea din Ostende este un volum de cinci povestiri care are, la o lectură mai atentă, coerenţa unui roman. Cele cinci texte care o alcătuiesc, Visătoarea din Ostende, Crima perfectă, Vindecarea, Lecturile proaste şi Femeia cu buchetul de flori, nu au nicio legătură între ele din punctul de vedere al subiectului, însă există în toate un punct comun.
Eric Emmanuel-Schmitt, scriitor francez, autor al mai multor nuvele, romane şi piese de teatru, este cunoscut în special pentru colecţia de nuvele Oscar şi Tanti Roz (povestea unui băiat bolnav de leucemie care o cunoaşte pe asistenta Tanti Roz, o bătrână care îi citeşte mereu poveşti). În general, subiectul central al scrierilor sale este literatura, privită deopotrivă ca act ficţional și ca experiență care îi influenţează pe oameni. Există, în romanele şi poveştile sale, anumite teme recurente: zbaterea personajelor între realitate şi fantezie, rolul literaturii în viaţa oamenilor, literatura ca mecanism şi literatura ca operă de artă, iar în centrul tuturor acestor teme se află omul. Printre cărţile sale apărute la noi se mai numără şi Pe când eram o operă de artă: romanul unui tânăr care, convins de un artist că va fi salvat de la o viaţă anostă, este transformat într-o operă de artă, iar o dată ce îşi pierde identitatea şi libertatea se răzvrăteşte. De asemenea, Cea mai frumoasă carte din lume şi alte povestiri: un roman epistolar alcătuit din scrisorile unor mame deţinute politic, adresate fiicelor rămase în libertate.
Nuvela Visătoarea din Ostende, care dă și titlul volumului, o înfățișează pe Emma Van A., imobilizată în scaunul cu rotile, ce stă aşezată la fereastră şi visează. Ea îşi recompune povestea de dragoste din tinereţe, în urma lecturilor sale, astfel că ajunge treptat să nu mai poată face diferenţa dintre realitate şi ficţiune. Cea de a doua nuvelă, Crima perfectă, este povestea lui Gabrielle, care îşi ucide soţul, influenţată de lectura unor romane poliţiste. Criminala „livrescă” nu ajunge să fie descoperită niciodată, ţesând în jurul acestui eveniment o suită de argumente ce par desprinse din paginile cărţilor citite. Atunci când ajunge să conștientizeze fapta comisă, Gabrielle nu mai suportă mustrările de conştiinţă şi se sinucide. În Vindecarea, Stephanie, asistentă a unui spital din Franţa, îşi redescoperă feminitatea şi frumuseţea din momentul în care îl întâlneşte pe Karl Bauer, un pacient orb, care o învaţă cum să fie frumoasă. În Lecturile proaste, apare Maurice, primul protagonist masculin al cărţii, profesor universitar care detestă literatura şi ficţionalul până când îi pică în mână un roman comercial şi crede cu atâta naivitate în poveste, încât ajunge să se confunde cu personajul însuşi. Ultima povestire, Femeia cu buchetul de flori, este chiar povestea unei femei cu un buchet de flori, care aşteaptă ani la rândul în gară venirea cuiva, până ce, într-o zi, persoana aşteptată soseşte, iar ea dispare pentru totdeauna.
Nu există o legătură de subiect între cele cinci nuvele, însă între ele se stabileşte o continuitate precisă. Ordinea în care poveştile se succed nu este întâmplătoare, deoarece intenţia autorului este să creeze o privire sinoptică asupra ideii de literatură şi asupra graniţei care se stabileşte între planul real şi cel ficţional, astfel că este realizată o trecere descrescendo între acestea. Visătoarea din Ostende este nuvela sub al cărui titlu se unesc toate celelalte povestiri şi prima din cele cinci, pentru că aici se reunesc toate motivele utilizate de autor pe tot parcursul cărţii. „Emma îşi croise pretinsele amintiri după tiparul amintirilor ei literare.” Ea este un cititor neinstruit, însă nu e nici pe departe unul naiv, căci dezvoltă o atitudine selectivă faţă de cărţile pe care vrea să le citească. Emma nu citeşte decât autori clasici, pentru că doar acestora le poate fi confirmată reputaţia şi doar opera lor „îşi merită locul într-o bibliotecă”. Condamnă sinceritatea în literatură, considerând că aptitudinea de crea iluzia realului „nu are nimic de-a face cu sinceritatea”. Cu toate că este conştientă de valoarea ficţională a operei literare, Emma nu se poate dezice de la a confunda în permanenţă literatura cu realitatea. 
Gabrielle, din Crimă perfectă, şi-a ruinat iubirea din cauza imaginaţiei. Alături de personajul Maurice din Lecturile proaste, ea este tipul cititorului naiv, care nu poate face diferenţa dintre istorisire şi faptul real. Între aceste două nuvele, avem un moment de respiro cu Stephanie, în Vindecarea. Aici nu mai este vorba despre actul ficţional în sine, ci despre puterea cuvântului de a seduce. Puterea de seducţie a literaturii este puterea cuvântului de a convinge. Karl o convinge pe Stephanie de frumuseţea sa, chiar dacă el nu o vede. Karl este, aici, simbolul cărţii, care, în loc de povestea în sine, o cucereşte pe Stephanie cu personalitatea sa. Femeia cu buchetul cu flori este nuvela care face trecerea către planul real, anunţând sfârşitul lecturii. Asemenea unui cititor, ea aşteaptă desfăşurarea naraţiunii, iar o dată ce descoperă deznodământul, se retrage din universul cărţii.
Deşi mesajul din spatele acestor nuvele este limpede, forţa de sugestie a personajelor este destul de scăzută. Schmmit începe în forţă cu Emma Van A., dar personajele îşi pierd credibilitatea deoarece nu sunt, parcă, pe deplin închegate. Acţiunile şi trăsăturile lor sunt inegale, iar dezvoltarea e dezechilibrată. Atunci când încep să prindă substanţă, personajele lui Schmmit mor de moarte subită. Pe tot parcursul lecturii aştepţi evoluţia acestor caractere, evoluţie care este împiedicată de graba cu care autorul vrea să le atribuie un destin. Personajele ascund în spatele măştii acelaşi mesaj. Ele citesc pentru a se delecta, dar sub vraja cuvintelor, realitatea devine un spaţiu neprimitor. Cu toate că felul în care aceste personaje percep ficţiunea este unul greşit şi cu toate că nici nu trăiesc o viaţă a lor, pierzându-şi identitatea prin lectură, Schmitt le iartă naivitatea, ocrotindu-le cu obişnuita sa îngăduinţă: „În fond, de trăit n-o fi trăit, dar tot a visat...”. Cu toate acestea, Visătoarea din Ostende este o carte plăcută, o lectură uşoară şi vie, iar jocul pe care autorul îl creează din îmbinarea celor cinci nuvele respiră originalitate.


 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul