Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
0
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Revenind la o anchetă şi la câteva întrebări

        Adrian Costache

În pregătirea celui de al cincilea volum editat anual de Alianţa Colegiilor Centenare, o anchetă despre care pomeneam în treacăt şi în numărul anterior al Luceafărului de dimineață a ridicat din nou sensibila şi, până la urmă, dureroasa întrebare cu privire la ce fel de educaţie mai face şcoala de azi. Sigur, uneori tema poate fi privită ca venind dintr-un spaţiu retro, fiindcă ea este evocată mai ales de persoane/personalităţi aparţinând unor anume generaţii. Suspiciunea că aceste persoane/personalităţi au fost formate/de-formate în comunism este adesea mare, chit că rareori ea se dovedeşte şi fundamentată. Aş evoca aici, ca pe un exemplu, insistenţa cu care, într-o revistă dedicată profesorilor (e vorba de Tribuna învăţământului), profesorul şi scriitorul Tudor Opriş, azi pensionar venerabil, revine, periodic, asupra acestei „drame” a şcolii de azi. Patetice sau nu, aceste intervenţii, ca şi altele, având alţi autori, nu pot evita, în cele din urmă, reiterarea întrebării dacă nu cumva şcoala a devenit un spaţiu neutru al educaţiei şi dacă numai în societăţile bine conturate ideologic sau religios problema educaţiei se pune programatic şi acut, în vreme ce în societăţile democratice lucrurile sunt lăsate în voia unor comportamente aleatorii, pragmatice şi nimic mai mult... E de presupus că întrebarea ar fi suficient de serioasă pentru a provoca reale dezbateri într-o societate care are o reală conştiinţă de sine pe care nu şi-a pierdut-o cumva pe cărările fascinante ale postmodernităţii. Dar, revenind la ancheta noastră şi la faptul că volumul al cincilea al A.C.C. va avea ca generic Adevărul, Binele, Frumosul în şcoala de azi, surprinzător a fost faptul că tema ca atare a fost resimţită de profesorii aparţinând celor peste 50 de colegii şi licee, membre ale A.C.C., ca fiind cumva prea abstractă, prea specială şi de aceea dorinţa de participare la un asemenea proiect a fost destul de modestă, deşi trimiterile „de conţinut” fuseseră făcute cu precizie şi vizau lucruri limpezi: în ce măsură planurile-cadru, aşa cum sunt ele astăzi, sau conţinuturile din Programe favorizează o cultivare a unor valori fundamentale precum adevărul, binele, frumosul, pe care H. Gardner le considera a fi „cele trei lanţuri ale condiţiei umane”. Fără îndoială, o dezbatere de o asemenea factură, structurată într-o opoziţie de tipul şcoală neutră versus şcoală angajată, în sensul însuşirii de valori şi de atitudini, nu e comodă pentru nimeni, nici chiar pentru educatorul care, potrivit unui program propriu, resimţit uneori ca „renascentist”, are în vedere trimiterea continuă a unui mesaj valoric, direct sau subliminal, celui educat. Dar şi acest profesor, ca şi cel cumva indiferent şi pragmatic, „tehnicianul educaţiei” adică, ştiu că atitudinile şi valorile nu pot fi cuantificate de nicio evaluare naţională şi poate de aceea nu mai observă nici sărăcia de intenţie pe care-o sugerează planurile-cadru – locurile marginale ocupate de discipline de studiu puternic educative: literatură, istorie, desen, muzică etc. –, dar nici, pe de altă parte, sărăcia evidentă a fondului de valori pe care-l incumbă seria de conţinuturi ale disciplinelor de studiu şcolare, preponderenţa, cu alte cuvinte, a educaţiei intelectuale/cognitive, în dauna celei valorice, căci trăim, cum bine se ştie, într-o societate „a cunoaşterii”, nu într-una „a valorilor”. E posibil ca pentru unii dintre noi toată această discuţie să apară ca un „exerciţiu în sine” sau cel mult ca expresie a unei retorici desuete într-o Europă în care metafizica a fost înlocuită de eficienţă, Dumnezeu de Lege, natura de parc, iar aerul curat de poluare. Şi vor adăuga că e vorba de eficienţă, fiindcă e datoria ONG, şi nu a şcolii în primul rand, să se ocupe de asemenea probleme care vizează educaţia civică, ecologică etc. Dar, dincolo de diversitatea de abordări, dramatic rămâne, până la urmă, faptul că foarte multe lucruri serioase, consacrate istoric şi cultural, ne scapă. Între altele, ne scapă, de pildă, ideea de „normalitate”, care este în sine o valoare. Şcoala a devenit, prin recentele simulări, de exemplu, un fel de câmp de instrucţie, dincolo de care aşteaptă „inamicii” care nu par a fi alţii decât sistemul de evaluări naţionale: evaluarea de la clasa a VIII-a şi bacalaureatul. Anormalitatea a devenit atât de vizibilă, încât anul acesta şi elevii claselor a XI-a au fost invitaţi în a simula bacalaureatul. Într-o asemenea aglomerare, în care şcoala este sufocată de grija evaluărilor şi a examenelor, este aproape firesc ca normalitatea să fie împinsă în marginea vieţii de şcolar şi de profesor, iar şcoală să devină, în numele unei „eficienţe” resimţită adesea ca excesivă, nu un loc al plăcerii şi al studiului, al formării, ci doar unul sufocant, al evaluărilor continue... Şi atunci apare cu adevărat rizibil să te apuci să discuţi probleme „bolnave de eternitate”, precum adevărul, binele, frumosul, în existenţa seriilor de elevi. În contextul acesta, până şi realizarea programei disciplinei de studiu în integralitatea ei rămâne undeva un deziderat, cu atât mai mult cu cât nicio evaluarea de la nicio disciplină nu pare a fi găsit soluţia pentru a aprecia „atitudini” sau comportamente valorice, etice sau estetice. 
E adevărat totuşi un anume lucru: există încă o categorie de „dascăli”, cei mai mulţi aparţinând unor generaţii de mijloc sau în vârstă, care resimt realmente „problema” ca fiind încă semnificativă pentru şcoală... Mulţi dintre cei care au răspuns anchetei noastre sunt din Bucureşti şi e posibil, ca tocmai în acest spaţiu relativ cosmopolit, identitatea „valorică” şi de „atitudine” a elevului să fie resimţită cu o intensitate mărită. Dar, oricum am fi judecat aceste opinii, ele ne apar ca asumându-şi esenţa temei: „Adevărul, binele, frumosul?... Sunt în școala de azi la fel de vii ca exponatele dintr-un muzeu. Le vizitezi din când în când, curios, respectuos, dar și trist la gândul că timpul este nemilos chiar și cu exemplarele de rasă. Disciplinele umaniste prin conținutul lor invită la asemenea excursii într-un ținut moral și estetic atât de complicat, materie de meditație milenară, dar cu un ecou din ce în ce mai slab în școală. De nimic nu este mai departe astăzi școala. Educație morală și estetică? Poate în altă parte. În Castalia lui Herman Hesse, cu siguranță. Sau într-o țară – dac-o fi existând − în care studiul alături de alții să fie făcut, cu grație, din plăcerea studiului în sine. Nici un echilibru între nevoia socială de a învăța, motivată pur pragmatic, și bucuria gratuită a cunoașterii n-ar fi de lepădat. Dar trăim, în plină criză, sub zodia urgenței, a eficienței imediate, a reformei încropite de azi pe mâine sau de la un ministeriat la altul, cu unele ore sau conținuturi tăiate sau puse la loc, cu fudulia lucrurilor de ultimă oră, în absența acelora fundamentale, cu mania evaluării continue, cu transformarea examenelor în scopul unic și suprem al educației, într-o hărmălaie pe care numai sărăcia din școli o întrece” (Dumitriţa Stoica, C.N. „Gh. Lazăr”, Bucureşti). 

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul