Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

(Ne)liniştea marii arte

        Iolanda Malamen

Prezentă destul de rar prin galeriile bucureştene, sculptura pare a-şi trăi existenţa īntr-o misterioasă izolare, „ferecat㔠īn ateliere, printre certitudinile şi īndoielile creativităţii, cu posibilii nori care-i umbresc vizibilitatea şi praguri economice de netrecut. 
Totuşi, atunci cīnd sculpturii īi este destinată mutarea īn spaţiul temporar al vreunei săli de expoziţii, publicul se va trezi īn faţa unor opere de a căror existenţă se va entuziasma, modificīndu-le sintagme īnverşunate şi īnvoiala cu mediocritatea.
Aurel Vlad este unul dintre sculptoriii remarcabili ai ultimelor decenii, a cărui operă trăieşte cu o sinceritate patetică fiecare fibră a materiei din care a luat naştere. Aflat acum, la cei 60 de ani, īntr-o stare excepţională de trudă continuă, acest artist cunoscut bine şi pe multe alte meleaguri, şi-a adus pentru doar două săptămīni īn Galeria Simeza, 27 martie − 9 aprilie (ce scurt şi nedrept program!), cīteva lucrări sub „presiunea” unui cuvīnt ambiguizat de īndurarea existenţei: (Ne)liniştea. 
Pentru mulţi dintre cei care frecventează prim-planul artei noastre, numele lui Aurel Vlad s-a eternizat o dată cu desăvīrşirea ansamblului monumental de la Sighet, poate cel mai emblematic şi mai răscolitor remember adus  suferinţei colective. Dar Aurel Vlad este meşterul care tutelează cu pasiune şi compasiune, de undeva din setea lui de dialog, atitudini, stări, emoţii, strigăte, şoapte, sentimente, īncīt īn atelierul lui, „fabrica” īn care personajele suferă ablaţiuni şi comoţii, călătorind spre aflare de Dumnezeu şi de sine, totul are sens: şi deznădejdea, şi īmpăcarea, dar şi triumful. 
Noutatea expoziţiei de la Simeza a constituit-o exclusivitatea materialului īn care au fost lucrate sculpturile: tabla de zinc. Modificată, croită, modelată, mīnuită cu incredibilă credinţă, supleţe şi pregnanţă, ea a devenit īn mīinile celui care i-a insuflat utilitatea artistică, dintr-o materie aspră la privit şi dureros de cenuşie, o materie care poate exprima, mărturisi, defini şi contrazice clişeele sedimentate īn modul de-a năvăli asupra unui tip sau altul de materie. Şlefuirea convenţională nu-şi găseşte locul īn aceste lucrări, fiindcă ascunderea unor imperfecţiuni l-ar purta pe autor, probabil, către povara unei probleme morale de care, cu siguranţă, este străin. 
Şi de data asta, Aurel Vlad a ales să-şi impună naraţiunea īntr-un mod personal şi persuasiv, compunīnd cu observare lucidă şi dramatism eşuarea fiinţei īn concretul vizibil. 
Etapele acestei desprinderi, baricadele, mistica durerii, conflictele, resemnarea, intrarea brutală īn cotidianul impur, neiertător, īndoielile, supravieţuirea, sacrificiul, sunt doar cīteva dintre dezvăluirile artistului. Atīt īnsingurarea, cīt şi gregaritatea sunt stazele unor existenţe pe care artistul le repetă pentru memorie şi iubirea de aproape.
Aurel Vlad nu este doar un ilustrator al faptelor, el este implicat pasional, prezenţa lui īnsemnīnd mai mult decīt actul creativ, fiind īnsăşi trauma de care se mīntuie la fiecare atingere şi īntrupare. Este actul salvator al creaţiei prin mărturisire, evocare, istorisire. Interesat de reacţiile umane īn faţa realităţii ireversibile, trăită intens şi senin, el justifică viaţa pe care a legitimat-o cu valori biblice şi istorice, arătīndu-i vulnerabilitatea şi spaimele. Şi mai mult, o dezgoleşte de duplicităţi şi aserţiuni imunizīnd-o la vulgarizare. 
Un imn al sincerităţii şi al trezirii din conştiinţa somnolentă este toată sculptura de pīnă acum a lui Aurel Vlad. Īn spaţiul de la Simeza am citit iminenţa prăbuşirii din Rai, dar şi bucuriile simple şi generozităţile fireşti, cīt şi „zburdălnicia” răului, insinuant şi malefic. 
Inspirată aşezarea īn spaţiu a sculpturilor, care s-au constituit īntr-o sumă de lucrări perfect ritmate şi supuse unui dozaj adecvat cerinţelor ,,locative”. Naşterea, o compoziţie excepţională, marcīnd, o dată cu intrarea īn galerie, acel ceva promiţător, uman, repetitiv şi profund, Prăbuşirea din Rai, o dramatică īnlănţuire, care e supunerea destinului, trei lucrări populīnd o porţiune de perete cu Lupta lui Iacob cu īngerul, īntr-o succesiune de cadre extrem de bine definite. Luptătorii (două personaje īntr-o vie dispută), Om īndoit, metaforă a opresiunii şi a īndurării, Cutremurul, două personaje care par a se fi alăturat resemnat prin haosul dezastrului, Lupta de cīini, o temă care este prezentă īn sculptura lui Aurel Vlad, Accidentul (lecţia de anatomie), o compoziţie tandră şi ironică, Om dăruindu-şi haina (īn care obiectul vestimentar, o manta statuară pe care personajul o oferă, devine ea īnsăşi personaj copleşitor), Joaca cu Īngerul, o pură şi relaxantă copilărire. O disimulare a gravităţii existenţei. 
Vorbim mai ales despre sculpturi de dimensiuni reduse, surprinse īn ipostaze adamice, cu chipuri emaciate, cu trupuri golite de energii sau, dimpotrivă, compulsiv energice, trădīnd participare afectivă şi spirituală. Printre ele, monumentale, iradiind forţă şi un infinit melos uman, cele cīteva sculpturi impunătoare, un fel de centru de gravitaţie al discursului, cum este, spre exemplu, acea tulburătoare compoziţie Adam Neştiutorul. Starea de inocenţă este cea care īnvăluie aşteptarea, presentimentul. Copacul din spatele personajului seamănă cu un tron īn care au fost īmplīntate frunze fabuloase, ceea ce pare a spori tensiunea aşteptării.
Această călătorie īn lumea creată şi īndurată (artistic vorbind) de harul lui Aurel Vlad este o lume plină de sensuri, uneori orbită de acte vindicative, alteori călăuzită de coruri de īngeri care uneori sīngerează, născīnd coşmaruri, dar şi o lume a bucuriei curate, izbăvitoare. 
Uitīndu-ne īn urmă la tot ce a realizat īn sculptura ultimelor decenii Aurel Vlad, observăm că īntre realitate şi vis se află, ca inspiraţie şi permanenţă, spirit şi călăuză, darul vieţii. Geneza asumată de artist va construi explicite slăbiciuni şi vicii, dramatice acte de curaj şi chiar căderea īn oroare, cu toată molipsitoarea ei animalitate. Dar artistul ştie, īn acelaşi timp, să ne deschidă mereu un colţ de cer prin care pătrunde seninul divin. De aceea, omul sau mulţimile, oricīt de strivite ar fi de barbaria şi de păcatele istoriei, au īn zvīrcolirile lor, cīt şi īn durerea umilinţei, ceva din frumuseţea originară. 
(Ne)liniştea este participarea la memorie, este pulsul vederii, este modul īn care Aurel Vlad ne spune īn lucrări memorabile ceea ce nu trebuie irosit īn zadar şi nici calculat: iubirea. Răul, suferinţa, durerea sunt sublimate printr-un un act artistic patetic şi generos. Un semn al marii arte. 


Cucerirea luminii pure

Galeria Curtea Veche, curatoriată de Marius Nicolescu, ne propune timp de o lună o nouă expoziţie de excepţie, cu lucrări semnate de cunoscutul pictor Ion Pantilie, aflat la cei aproape 70 de ani de viaţă, īntr-un moment de maximă vitalitate creatoare. 
Am rostit cīteva fraze la vernisajul care a avut loc pe 10 aprilie a.c. şi mă rezum la transcrierea lor, cu menţiunea că pictura lui Ion Pantilie merită şi de data asta toată atenţia publicului şi criticii.
Īn pictura ultimelor decenii, pictură străbătută de frisonul īnnoirilor, revendicativă, energică, ofertantă, condensīnd toate „păcatele” imaginarului, natura introspectă, independenţa structurală timpurie şi temperamentul pasional sunt lucruri pe care criticii le-au remarcat dintru īnceput la Ion Pantilie. Obsedat de ordine şi fascinat de profunzimea lucrurilor, de tot ce nu este lesne de văzut, dar şi de infinitele sonorităţi cromatice care alcătuiesc universul, artistul a ferit propria pictură de fluctuaţii, de ambiguităţi şi de stridenţe. Forţa ei s-a aflat mereu sub pulsul libertăţii interioare. Eliminīnd şi descărcīnd de surplusuri narative scriitura, descoperindu-i pe parcursul anilor prin asidua purificare logica, eclerajul şi vibrarea luminii atotstăpīnitoare, artistul a găsit tonul distinct, cel īn care formele s-au estompat, lăsīnd vederii zboruri, plutiri şi sintaxe emoţionale.
Meditativă, strălucitoare şi senzitivă, de o diafană bogăţie cromatică, cerebrală şi metafizică, pictura lui Ion Pantilie e un act programatic de adecvare non-obiectivă la noi forme de cunoaştere. O dată cu afirmarea acestor construcţii spaţializate īn varii geometrii: īngeri, grădini, copaci, orizonturi ş.a.m.d., artistul are ca reper mental puritatea, dar nu ca scop, ci ca posibil contrast cu mundanitatea opresivă. 
Picasso spunea: „Nu există artă abstractă. Trebuie īntotdeauna să īncepi cu ceva. După aceea, poţi īndepărta toate urmele realităţii”.
Acel „ceva” din pictura lui Ion Pantilie este purificarea, purgatoriul, dar nu operat brutal sau prin prolapsuri vizuale, ci prin simetrii, unghiuri, faţete şi viziuni, a căror „atingere” provoacă acea muzică primordială, plină de har. Īn culoare, Ion Pantilie este mai curīnd un cuceritor de luminozităţi, decīt un apt valorizator de tonuri şi de nuanţe. Roşuri, oranjuri, verziuri, o sumă de galbenuri, albastruri ş.a.m.d. sunt cromatici cărora artistul le dă sensuri şi calităţi definite.
Fluxul de străluciri din pictura lui Ion Pantilie, eternizat pe pīnze, este o constanţă temperamentală care proliferează acorduri şi imagini. Menţinerea lor la īnălţimea artei acestui secol īnseamnă (asta se vede īn succesiunea aproape mistică de logosuri) cunoaştere şi afectivitate. 
Toată pictura de pīnă acum a lui Ion Pantilie, trecută prin modulaţii, iluzii şi intropatii fireşti, iese astăzi īn lume ca un act artistic ce impune atenţie şi admiraţie. 

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul