Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Inel, inel de aur...

        Gelu Negrea

Real Madrid, Chelsea Londra, Atletico Madrid și Bayern München alcătuiesc careul de ași al fotbalului european, după cum sună cel mai tocit dintre stereotipurile jurnalistice vehiculate la sfârșit de sezon, când veleitarii s-au retras să-și lingă rănile provocate de spulberarea iluziilor, iar în competiție au mai rămas doar crema cremelor, spuma zeilor, prima-ntâi, muc și sfârc, țâță de mâță – în fine, înțelegeți ce vreau să spun. Așijderea, v-ați prins și de ce vorbesc despre competiție și nu despre competiții, cu toate că și-au desemnat semifinalistele nu numai Champions, ci și Europa League: între cele două e cam aceeași diferență ca între, să spunem, Viitorul Voluntari și Steaua București, 0-3 în ultima confruntare de la Doamna Chiajna, capitolul Să n-aibi milă! Aceasta va să însemne că în triunghiularul Viitorul–Steaua–Vaslui n-a fost vorba de nici o suveică menită să livreze 3 puncte cu dichis pentru nașu’ mare, să trăiască, necum că în meciul de anul trecut, încheiat cu 5-2 pentru (pe atunci) constănțeni în fieful militarilor și a onoarei lor de familiști machedoni, ar fi fost vorba de vreo nefăcută. Nu, domnule, asta fuse valoarea de moment a celor două combatante și basta: honni soit qui mal y pense!
Rușine, așadar, de trei ori rușine celor care au bântuit cu gândul pe coclaurii blaturilor de odinioară, nerealizând că, între timp, ele au fost eradicate fără milă din peisajul fotbalului românesc contemporan cu fluturii albi și cu Dumnezeul corectitudinii ancestrale, eterne și fascinante ca România însăși. Din acest motiv, eu, unul, nu înțeleg în ruptul cap(ăt)ului de țară enervarea subită a lui Gheorghe Hagi apropo de declarația dinamovistului Ionuț Negoiță cum că Viitorul va învinge Steaua pentru că este echipa mai puternică. Dinspre Ștefan cel Mare pesemne că așa se vedeau lucrurile fiindcă în acest retur grădinița lui Flavius Stoican fusese cât p-aci, dar știi, neicusorule, cât p-aci s-o bată pe Steaua în Ghencea, după ce o luase în barbă de la Viitorul – ba încă și pe teren propriu, pe deasupra. Pe de altă parte, să nu uităm că singura formație care o învinsese în această ediție de campionat pe Steaua și anume în Ghencea – despre F.C. Vaslui vorbesc – o încălțase în moldavul fief de la cine credeți? Ei da, tocmai de la Viitorul Voluntari. Păi, corelând aceste rezultate, decurge în chip irefutabil că Viitorul era, la ora astrală a partidei cu Steaua, formația favorită, cu atât mai mult cu cât, de astă dată, beneficia și de avantajul de a evolua itinerant pe terenul propriu al Concordiei Chiajna, întrucât momentan Gheorghe Hagi posedă Academie de Fotbal, nu și stadion. Sunt, însă și chestii mai rele pe planiglob; de exemplu, să ai, precum municipiul Drobeta Turnu Severin, o frumusețe de stadion de 30.000 de locuri, iar echipă ioc, nu doar în prima ligă, dar nici măcar în a doua, a treia și așa mai departe până la miuțele inter-cartiere.
Supărarea lui Hagi reprezintă însă doar un moment dintr-o stare prelungită de iritare care s-a declanșat îndată după năruirea fortuită a ceea ce părea cel mai solid aranjament din fotbalul românesc al ultimilor ani: pierderea, din motive juridice, a președinției Federației Române de Fotbal de către candidatul Gheorghe Popescu, prin grația lui Dumnezeu și voința bilaterală a două surori, cumnatul liderului generației cu cele mai bune rezultate din soccerul nostru post-decembrist. Fostul decar al Naționalei și-a cam pierdut, o dată cu iluziile de selecționer, și uzul rațiunii, năpustindu-se intempestiv către Răzvan Burleanu, vinovat exclusiv de faptul că, în lipsa lui Gh. Popescu, și-a permis să câștige fotoliul de președinte al F.R.F. Primul lucru care rezultă de aici este că, în viziunea lui Hagi, postul trebuia, probabil, vacantat sine die sau declarat liber până când Popescu își ispășea pedeapsa. Despre al doilea și următoarele lucruri care rezultă de aici prefer să nu mă pronunț, fiindcă ar trebui să pășesc pe tărâmul supozițiilor și nu vreau să bat câmpii despre barca în care se plimbau dacă și cu parcă. Mai ales că, la noi, aproape întotdeauna, viața bate filmul, iar realitatea e mai tare de cap decât fantezia cea mai dezlănțuită. La puțin timp de la ieșirea din orbite a ochilor ațintiți crunt spre numitul Burleanu, același Gică fără frică de ridicol s-a dat și la fizicul tatălui președintelui F.R.F., care avusese lipsa de inspirație și tupeul să citeze o zicală din nesfârșitul tezaur de înțelepciune cu care este burdușit folclorul românesc. Capul face, capul trage, a cutezat să murmure sotto voce Burleanu senior, referindu-se la actuala condiție de deținut a lui Gheorghe Popescu, treabă care i-a urcat sângele în cerebel lui Hagi, care a văzut pe dată în blândul moldovean un dușman personal al rubedeniei sale și, firește, un detractor al generației celor 3 CM-uri consecutive: Italia ’90, S.U.A ’94, Franța ’98. 
Dar tevatura nu s-a oprit aici, fiindcă trăim cu toții în patria adoptivă a lui Caragiale, unde „omul, bunioară, de par egzamplu, dintr-un nu știm ce ori ceva, cum e nevricos, de curiozitate, intră la o idee; a intrat la o idee? fandacsia e gata; ei! și după aia, din fandacsie cade în ipohondrie. Pe urmă, firește, și nimic mișcă”. Nevricos până peste poate, cel supranumit „regele” inclusiv în zilele când prin București se defila cu pancarte pe care scria citeț „Hagi președinte!” a intrat atât de tare la o idee încât a început să vadă-n jur tot felul de comploturi naționale, suprema fandacsie manifestându-se în suspiciunea bolnavă că cineva, nu se știe cine, conspiră să-l bage-n pușcărie și pe el, cel mai ilustru reprezentant al „generației de aur”, cu ea cu tot. Nici mai mult, nici mai puțin! S-a mai încercat ralierea la micul puci de infanterie al lui Stelea, Belodedici, Ilie Dumitrescu și Jean Vlădoiu, dar n-a ieșit decât burzuluiala primitivă și butucănoasă a primitivului și butucănosului ex-fotbalist Daniel Prodan în contra aceluiași Răzvan Burleanu. 
Iar în chip de bomboană pe coliva acestei nebunii stârnite din senin, mai vine și Florin Răducioiu care contestă din interior supralicitata generație de aur cu argumentul de bun-simț că ea n-a câștigat, totuși, nimic – vreun trofeu, vreun titlu... –, astfel încât apelativul aurifer este o figură de stil cam neavenită la o duioasă confruntare cu adevărul auster al reliefului performanțelor de vârf ale României sportive. Dacă altcineva decât un component al generației cu pricina, și anume golgeterul ei, ar fi cutezat să spună ce-a spus el, cred că, în atmosfera inflamată artificial de frustrări perene, persoana ar fi fost declarată inamic național și era linșată în piața publică în acordurile nemuritorului hit Inel, inel de aur... 
...Târziu, dar cu o voie foarte bună, am aflat recent că salariul lui Mircea Sandu era de 10.000 de euro lunar, iar al unui funcționar al F.R.F. îl depășește pe al președintelui României. Aceasta este o informație și n-are absolut nici o legătură cu cele de mai sus!

P.S.: Am urmărit cu încordată decepție eliminarea favoritei nr. 2 a Turneului de la Stuttgart, locul 5 mondial, Simona Halep, de către o Svetlana Kuznețova situată pe locul 29 în clasamentul WTA și mi-am adus aminte că, în momentele când românca tocmai escaladase cea mai bună poziție ocupată vreodată de o compatrioată, Ion Țiriac a declarat ceva care i-a pus în cap toată presa românească – sportivă sau nesportivă, de-a valma. Așa grăit-a Țiriacul cel mustăcios și tobă de multe: Simona Halep trebuie să găsească repede pe cineva care știe mai mult tenis decât ea pentru a-i gestiona cum se cuvine cariera; altfel...
Tare mă tem că, așa cum merg lucrurile după turneul de la Doha care a propulsat-o pe Simona pe locul 5 în lume, ne aflăm deja la începutul zodiei acestui diabolic „altfel...”. Și e păcat!

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul