Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Tabloidizarea campaniei electorale

        Constantin Stan


În urma scandalului au rămas: decolorarea discretă, dar vizibilă a furnirului de pe Biroul Oval de la Casa Albă, în locul unde a adăstat trabucul în timpul partidei de sex, pata de pe rochiţa Monicăi, semn al neglijenţei, pripelii şi nenorocului care lasă urme de netăgăduit – deşi un proverb arab zice că trei lucruri nu se cunosc: urma păsării în aer, urma peştelui în apă şi urma bărbatului în femeie – şi un mare semn de întrebare pentru presă – câtă putere are? Momentul de glorie fusese atins în timpul afacerii Watergate. Şi mai ales în consecinţele sale. Demisia lui Richard Nixon a fost asumată de presă ca un imens succes şi ca o dovadă de netăgăduit că este o mare putere în stat. Da, dar nu degeaba se spune că, atunci când Dumnezeu vrea să piardă pe cineva, mai întâi îi ia minţile. Luată de val, presa chiar a crezut că ea este cea care a schimbat un preşedinte american. Scandalul Monica-Bill i-a zdruncinat această încredere: ea arătase naţiunii americane că preşedintele este nu numai imoral, rău familist, dar şi sperjur, ba mai şi obstrucţiona justiţia şi înşelase fiscul în urmă cu mai mulţi ani, umflând nişte note de plată la cumpărarea unor chiloţei. Şi, cu toate acestea, niciodată Bill Clinton nu stătuse mai bine în popularitate şi încredere ca atunci, exact în mijlocul teribilelor dezvăluiri ale presei. Naţiunea americană nu reacţiona aşa cum credea şi cum şi-ar fi dorit presa. Nu mai avea americanul încredere în presă, nu îşi mai ghida ea opţiunile, nu mai coagula o opinie fermă şi presantă în urma informaţiilor furnizate de presă? Ce diferenţia momentul Nixon de momentul Clinton? Analizând cele două momente, mulţi şi-au dat seama că puterea presei a fost mult gonflată, că nu este de-ajuns ca ea să furnizeze informaţii compromiţătoare, să conducă o campanie de presă concertată şi susţinută vreme îndelungată (toată media, aproape fără excepţie, s-a raliat împotriva lui Bill Clinton în acele momente) spre a obţine rezultatul dorit. În coagularea, cristalizarea unei opinii publice ferme se mai insinuează şi alţi factori. Administraţia Nixon se confrunta cu lipsa de popularitate datorată războiului din Vietnam şi cu marea nemulţumire a americanilor ce se datora degradării calităţii vieţii. În timpul scandalului Lewinsky, americanii o duceau bine, chiar foarte bine. Partida de sex, aventurile (altele) ale lui Bill, sperjurul nu au părut aşa de grave în ochii Americii. Un bărbat – tânăr, frumuşel, viril – îşi mai înşelase şi el, în diverse etape ale vieţii, consoarta. Şi era normal, nu-i aşa, să încerce să scape, mai ales de gura nevestei! Ce, preşedintele american nu e şi el om?


Probabil că au mai fost nenumăraţi alţi factori care au contribuit, în ciuda dorinţei presei, la unda de simpatie şi de susţinere a lui Bill Clinton. Cert e că de atunci presa a fost ceva mai prudentă în a crede că deţine puterea absolută în manevrarea opiniei publice.


Recent încheiata campanie electorală poate fi un semn şi pentru presa din România. Citesc şi văd destulă nedumerire – n-au ieşit oamenii pe care ea i-a susţinut, rezultatele nu sunt nici pe departe cele scontate. P.S.D. – aflat, în opinia presei, dar şi în sondaje, înaintea alegerilor pe o curbă descendentă – a înviat depăşind cu mult aşteptările, Sorin Oprescu a câştigat Bucureştiul, surclasându-l pe Vasile Blaga, care îl avea susţinător şi din faţă, şi din spate pe omul în care românii au cea mai mare încredere – preşedintele Traian Băsescu. Presa ar trebui să se replieze şi să mediteze un pic la puterea pe care o (mai) are. La fel trebuie să facă şi politicienii noştri, care s-au bătut pe apariţii televizate şi pe prezenţa în presa scrisă. Numai că, la nivelul întregii ţări, electoratul din mediul rural a surclasat, ca prezenţă la vot, electoratul televizorist din mediul urban, iar cei care au o vârstă ce-i pune la adăpost de influenţa televizorului i-au surclasat pe cei care stau toată ziua cu ochii în televizor. Nu avem sondaje care să ne spună şi cum au votat cei care sunt obişnuiţii presei spre a vedea cum şi cât le-au fost afectate opţiunile de vot de către media. Dar, chiar şi cu prudenţa necesară, se poate afirma că aceste influenţe nu au fost decisive şi oricum nu ele au dat tonul în electoratul român. Tabloidizarea emisiunilor electorale nici nu putea produce alt efect. Cu găselniţe de genul „ringul de box“ şi cu invitaţi de genul Monicăi „Ţaţoiu“ – care îşi pusese mâinile în şold şi ne ameninţa că pleacă din ţara asta de tâmpiţi, de corupţi, de ăia care votează pe suta de lei – este evident că media nu avea nicio şansă de a influenţa pe cineva. Când produci numai divertisment (şi ăla de proastă calitate), când cultivi vedete de doi bani, umor îndoielnic, nu mai poţi avea pretenţia să te mai ia cineva şi în serios. Păi, pe scaunul ăla pe care stătea preşedintele României, la emisiunea „Naşul“, mai stătuseră până atunci o divă porno din Italia, care îi făcea realizatorului propuneri indecente în direct şi la ore de vârf, mulţuminu-se până la urmă doar a-şi scoate o ţâţă apocaliptică spre a pigmenta show-ul, o altă porno-starletă locală, nişte apersonaje dubioase ale lumii româneşti, violenţi mahalagii, iar acum preşedintele nostru voia să ne schimbe imaginea despre noi, despre naţiune, despre starea noastră morală etc., etc. Iar eu nu-l auzeam, ci aşteptam momentul de show: dacă aia îşi scosese ţâţa la vedere, preşedintele ce ne va arăta?

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul