Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
0
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Tricentenar Gluck

        Costin Tuchilă

Se împlinesc anul acesta trei veacuri de la nașterea lui Gluck. O viaţă de 73 de ani începută la Erasbach, în Germania, la 2 iulie 1714, o operă muzicală cuprinzând 107 partituri pentru teatrul liric, o tinereţe creatoare comună, urmând reţeta epocii şi, în ultima parte a vieţii, celebritatea unui veritabil reformator al genului liric prin lucrări de referinţă, oricând capete de afiş: în câteva cuvinte, o schiţă de portret al cavalerului Christoph Willibald Ritter von Gluck, german de origine cehă, supranumit de italieni „il divino Boemo”. Şi veşnica întrebare pusă operei: primatul muzicii sau subordonarea acesteia textului dramatic? O întrebare la care Gluck avea să răspundă cu fermitate în creaţiile de maturitate, atrăgându-şi eticheta de reformator: supremaţia elementului teatral, adică a efectului dramatic. O continuare şi o rezolvare, în Franţa, a unei celebre dispute, numite „a bufonilor”, născută prin 1752-1754, între partizanii muzicii franceze, ai lui Rameau în primul rând, şi cei ai muzicii italiene. O a doua „ceartă a bufonilor” avea să se nască în deceniul al optulea al veacului al XVIII-lea, între adepţii lui Gluck, care vedeau împlinit idealul operei franceze, şi cei ai italianului Niccolo Piccini. Un război artistic fără un sfârşit clar, dar cu destule denigrări şi acuze de o parte şi de alta. Fusese creat artificial de literaţi versaţi ca Marmontel şi Le Harpe, care, considerând ideile lui Gluck periculoase prin rigiditatea lor, l-au invitat la Paris pe Piccini şi i l-au opus autorului Armidei. Italianul, care îl admira pe confratele german, nu avea de fapt nici un amestec în această dispută de durată, răsfrântă colateral. 
În ciuda prestigiului istoric al reformei lui Gluck, denigrările nu au contenit, în fel şi chip. Operele lui Gluck, au spus unii, suferă de pompă şi plictiseală elegantă; Gluck ar fi fost mai mult om de teatru decât muzician, el însuşi afirmând că a căutat să uite că era muzician... Suficient prentru speculaţii. „Acest animal de Gluck a stricat totul”, spunea Debussy. E drept, Gluck era un om corpolent şi, se pare, foarte simpatic, care ştia să facă din prilejul monden şi un mic avantaj. Berlioz avea multă consideraţie pentru muzica lui, îi dirijase Orfeu la Teatrul Liric din Paris, repus în scenă în noiembrie 1859 cu mare succes, dar era neîndurător observând o neglijenţă tehnică – compozitorul nu scrisese ştima de violă în partitură, notând-o „col basso”. 
Pretinsa reformă a fost explicată doar ca o bulversare nu neapărat de principii, adevărata reformă a teatrului liric aparţinând lui Mozart, au crezut alţii. Gluck murea la Viena, în 15 noiembrie 1787, la 17 zile după succesul lui Mozart cu Don Giovanni la Praga...
După primele lecții de muzică și după ce încercase să-și câștige existența cântând la guimbardă (mică harpă de gură), în 1731 Gluck se înscrie la Facultatea de Filozofie din Praga, continuând să studieze în paralel muzica. Prin 1735 ajunge la Viena, în serviciul contelui Lobkowitz, hotărât să devină muzician. Cum opera seria italiană era la mare preț și dicta gustul vremii, pleacă la Milano, decis să se dedice teatrului liric. Studiază cu Sammartini, de la care deprinde solide cunoștințe muzicale. La 26 decembrie 1741 i se joacă la Milano prima operă, Artaserse, pe un libret de Metastasio, autor la modă. Dintr-o duzină şi jumătate de opere în stilul vocal al epocii, bogat ornamentate, sacrificând conţinutul dramatic şi verosimilitatea teatrală capriciilor spectaculoase ale cântăreţilor, compuse în perioada 1747-1761, se pot reține câteva titluri: Le nozze d’Ercole e d’Ebe (29 iunie 1747, Pillnitz), La Semiramide riconosciuta (18 mai 1748, Viena), La clemenza di Tito (4 noiembrie 1752, Neapole), Il re pastore (8 decembrie 1756, Viena). Deşi nu se desprinde încă de structurile obişnuite ale drammei per musica de la mijlocul veacului al XVIII-lea, în prima se observă totuşi câteva dintre elementele stilistice reformatoare proprii lui Gluck, mai ales în privinţa personalizării muzicale a situaţiilor dramatice şi a căutării efectelor instrumentale, chiar a emancipării orchestrei. 
Ideile reformatoare ale genului liric la care compozitorul medita încep să se concretizeze o dată ce îl cunoaşte pe poetul italian Ranieri de’ Calzabigi, pe libretele căruia va compune trei dintre cele mai importante opere ale sale (Orfeu și Euridice, Alcesta, Paris și Elena). Calzabigi era influențat de ideile despre operă pe care le dezbăteau la Paris Diderot, Rousseau, Grimm, Voltaire. Reforma lui Gluck și Calzabigi este una radicală, vizând, în primul rând, simplificarea intrigii complexe a lui Metastasio. Astfel, recursul la mitologie devine, în concepția celor doi, o bună ocazie de a substitui acțiunea dramatică stufoasă cu una mai degrabă poetică, plină de valențe simbolice. Muzical, libretistul și compozitorul aspiră la idealul continuității discursului muzical, ca mai târziu Wagner, chiar dacă nu ajunge la fluxul muzical continuu din opera wagneriană. Îl întrevăd însă cu mult curaj, raportându-ne la stilistica veacului încă nedesprins de structurile baroce. Ei reușesc să lege organic aria de recitativ, dând impresia unei fluidități superioare vechilor forme. Felul în care este conceput libretul rămâne esențial în această reformă. Se adaugă apoi, în gust francez, momentele de pantomimă și dansurile care nu mai sunt însă doar un ornament, ci derivă din poezia textului, pe care Gluck își propune să o servească prin muzică.
La 5 octombrie 1762 se joacă în premieră la Burgtheater din Viena Orfeo ed Euridice de Gluck, operă în trei acte pe un libret de Ranieri de’ Calzabigi, în limba italiană, primul produs al fericitei colaborări dintre cei doi. În epocă, libretul părea o ciudăţenie, reducând fabula mitologică la un singur personaj principal, Orfeu, urmat de Euridice (care apare în actul al III-lea), de un al treilea personaj, Amore, și de cor, în timp ce atâţia muzicieni şi libretişti se întreceau în a aglomera scena cu personaje, coruri, recitative şi arii de virtuozitate, cu sau fără legătură cu drama, tablouri încărcate, fanteziste, în gustul încă baroc al epocii. Gluck şi libretistul său doresc simplitatea dramatică, adesea cu efecte poetice, cu accent clar pe expresia dramatică, fără a neglija frumuseţea şi importanţa vocii şi stabilind un echilibru desăvârşit între partidele vocale şi cele instrumentale. Pe lângă cor, ei introduc numeroase numere de balet, perfect legate însă de acțiune. 

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul