Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Vrei în cuvinte să ne luptăm?

        Stelian Tăbăraş



Am avut nu de puţine ori prilejul să constat cât de repede, în ce măsură şi mai ales din ce punct începe limba română să se modifice şi în cele din urmă să dispară din vorbirea celor care nu trăiesc între graniţele ei lingvistice. Nu mă refer aici la acei dintre emigranţi care, programatic, îşi propun să nu mai vorbească limba de baştină, pentru a fi mai bine acceptaţi în noul mediu în care trăiesc. Într-un fel îi înţeleg – se întâmplă aşa ceva nu numai pentru că li se pun în seamă prea multe românilor, dar şi pentru că oamenii au plecat ca să înceapă o nouă viaţă – şi, de multe ori, ca să uite trecutul; deci, tot ce îi leagă de acesta. Am văzut, astfel, pe alte meleaguri, profesori de limba română ai căror copii de vârstă şcolară nu mai vorbesc deloc, nici măcar câteva cuvinte, româneşte. Am auzit (intrigat, ca mulţi telespectatori) cum un cunoscut fotbalist român, venit „pe acasă“ după numai câteva luni de activitate în Italia, îşi găsea cu greu unele ziceri din fondul principal de cuvinte. (Vă mai amintiţi? Ăăă... como si dice... ăăă...)


Problema rezistenţei limbii române la tăvălugul globali­zării nu e în primul rând o chestiune de patriotism. Fiind un organism viu, evolutiv, evident că şi limba română este limba care se vorbeşte la un moment dat. Sigur, facem abstracţie de fixarea limbii literare în opere de excepţie, a celei populare în formule paremiologice scânteietoare. Facem abstracţie de „soliditatea latină“ a structurii gramaticale a limbii noastre neolatine. Dar normele ce fixează o limbă, operele fundamentale care de asemenea o fixează sunt o chestiune de cultură individuală şi colectivă. Aici e aici: să ne întrebăm la modul cel mai serios câţi vorbitori nu evită, din nesiguranţă, adjectivul pronominal de întărire (însumi, însuţi etc.), recurgând la succedanee („chiar eu, chiar tu“ etc.). Nu mai pomenesc de formula savai, din limba mai veche. Sau: câţi vorbitori mai folosesc viitorul anterior din paradigma verbală, formă ce exprimă subtilităţi de vorbire?


Plecaţi în străinătate, cei mai supuşi fenomenului de de-românizare sunt copiii. Ei nu au putinţa să înveţe limba română şi didactic (adică în conformitate cu normele gramaticale ale ortografiei şi ortoepiei). La şcoală – explicabil – folosesc doar limba ţării de adopţie, iar rudimentul de limbă maternă devine tot mai insignifiant.


Am avut prilejul să predau lecţii de română, atât în străinătate, cât şi la cursurile de vară de la noi. Între studenţi s-a aflat şi o tânără dintr-o ţară în care se vorbeşte un idiom neo-slav de origine română şi se foloseşte grafia inculcată slavilor de Kiril şi Metodiu. La scris era cea mai lentă, deşi vorbea limba română. Am aflat de ce: nu cunoştea scrierea „de mână“ a caracterelor latine şi scria totul de tipar. (Handicap faţă de nemţi!).


Şi-n interiorul ţării, ofensiva inevitabilă asupra limbii române e resimţită. Nu mă refer, deocamdată, la neologisme şi nici la numărul lor, deşi mi-e greu să înţeleg de ce, de pildă, e tot mai preferat cuvântul shopping în loc de „cumpărături“. Mă refer la acele forme gramaticale, relativ sincretice, adică în care se insistă mult şi pe energia cuvintelor: Vocativul va renunţa la articolul hotărât, de vreme ce tot mai multe nume masculine ori feminine sunt împrumutate ori sunt incapabile să primească finaluri gen „-ule!“ „-e!“ „-ăă!“ „-ooo!“. Adică, nume ca Bebe, Jim, Loredana, Cerasella etc. Poate că, în era telefoanelor mobile, românii nici nu mai au nevoie... să se strige între ei de departe, nu?


Alt caz e superlativul absolut al adjectivelor şi, respectiv, al adverbelor. În locul originarului latin „foarte“ au apărut, cu vremea, înlocuitori: „nemaipomenit de...“, „extraordinar de...“, „teribil de...“, acceptate şi acceptabile, de vreme ce aduceau precizări de nuanţă. Enervant şi încăpăţânat însă, ca o buruiană rea, e acel „ţin foarte tare“, „îmi place foarte tare“, cu toate că au trecut trei sferturi de veac de când Sextil Puşcariu a explicat că e o redundanţă, că ambele cuvinte îşi au originea în latinescul fortius.


Acelaşi lucru s-ar putea spune despre agresivul super, ce rotunjeşte totul, ca şi – neîntâmplător – mai vechiul „mişto“, ce pur şi simplu lenevea gândirea de vreme ce era folosit ca „bun“, „elegant“, „frumos la chip“, „reuşit“, „favorabil“, „plăcut“... şi multe altele. (De altfel, auzim tot mai des şi super-mişto!) Deci, să fiu bine înţeles, nu prezenţa unor cuvinte împrumutate sau parazite îngrijorează, ci dispariţia celor pe care le înlocuiesc, dispariţia nuanţelor, odată cu expresivitatea şi exprimabilitatea lor.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul