Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Teatru, roman sau cinema?

        Mircea Ghiţulescu

Sub aparenţa de sobrietate, urmă, poate, a unei  cariere diplomatice  întrerupte, Eugen Şerbănescu are un umor nebun combinat cu  reprezentări nevrotice ale lumii. O dovedeşte Pluta pe spate, publicată  în 2006, dar scrisă, după o sumară expertiză,  înainte de 1990. Deşi cosmetizată cu atenţie, comedia (care,  aşa cum îi stă bine unei comedii, ascunde drame latente) păstrează umbra modelelor vremii, mai ales a lui Tudor Popescu care, la rândul lui, era un discipol fervent  al lui Mihail Sebastian. Directorul liceului din Pluta pe spate (Pavelescu) seamănă  cu Duducel, directorul fabricii de lenjerie intimă pentru femei din Paradis de ocazie. Duducel se străduia să îi pună pe subalterni  în contact cu maieutica socratică, Pavelescu le semnalează metafizica. Insolitarea  unei realităţi meschine cu momente lirice de superioară trăire, cum ar fi muzica lui Chopin, tot de la Tudor Popescu se trage. Să fie la mijloc şi frustrările unei cariere didactice obligatorii, cum era pe vremuri, când absolvenţii universităţilor erau trimişi cu de-a sila în învăţământ? Tot ce se poate, pentru că autorul cunoaşte foarte bine mediul şcolar, încât îşi permite să îl satirizeze cu competenţă. Treptat, satira derapează în dramă sentimentală. Un visător din specia lui Mihail Sebastian,  profesorul de geografie Domiţian Popescu  (capabil să vorbească  elevilor cu har despre locuri de pe glob pe care nu le-a văzut niciodată, asemenea lui Bogoiu din Jocul de-a vacanţa, ce relatează călătoriile sale imaginare la cârma unui vas sau, la fel de bine, lui Andronic, profesorul de istorie care însufleţeşte lecţiile despre Alexandru Macedon), câştigă o bursă de documentare  pentru Machu Pichu, străvechiul oraş al incaşilor. Motiv ca Iulia, soţia lui, să devină o virtuală Penelopă asaltată de peţitori. Dar noul Ulisse nici nu apucă să plece în expediţie  pentru că, spre deosebire de surata ei din antichitate, soţia lui îl acceptă pe primul venit, Octav, botanist şi prietenul familiei. Sunt reuşite laitmotive ale comicului de bloc (Roby, adică robinetul care păcăne, Omul cu vermorelul care face deratizarea) sau din afara lui (elevul supradotat Stoleru ce  recomandă pentru orice afecţiune “pluta pe spate – expresie plasată în cele mai concupiscente contexte). De aceeaşi tehnică a refrenului comic ţine şi folosirea,  pe toată suprafaţa scenariului,  a ticurilor verbale, cele mai multe preluate din limba de lemn a totalitarismului. Viaţa la şcoală, cu dascăli încremeniţi în formule mecanice, viaţa la bloc cu vecini abuzivi care pretind deschidere totală în numele traiului în comun, sunt două dintre temele care alcătuiesc crusta satirică a piesei pe care Eugen Şerbănescu o creează tocmai pentru a o îndepărta din loc în loc, lăsând să se întrezărească drama latentă. Şi nu doar drama, ci şi nevroza, pentru că suntem introduşi într-o lume de nevrotici cu  acte în regulă trecuţi cu toţii pe la balamuc. Singura alinare este  muzica lui Chopin, care apare el însuşi ca personaj – poate încă unul scăpat din ospiciu.


Suprasofisticată (jumătate science fiction, un sfert parabolă, în rest comedie absurdă, cu un suprafinal care ne lămureşte că nu a fost decât repetiţia unui spectacol nupţial), Cruciada fermoarelor nu mai lucrează cu personaje, ci cu semiautomate ce trăiesc în vecinătatea unor automate şi tonomate debitând sloganuri repetitive şi descompun cuvintele, fiind mult mai departe  de Mihail Sebastian decât ne-am fi putut  închipui şi foarte aproape de Ionesco: «Monoceros: ... la antipozi a izbucnit o epidemie de gripă, de grupă şi de grup. Autorităţile încearcă să o înăbuşe în sânge... Peia: Înăbuşiţi, înăbuşiţi, vă mai rămâne totdeauna ceva de înăbuşit. Meda: În afară de vocale. Nu înăbuşiţi vocalele... A, E, I, O, U. Aceste cinci vocale ne vor fi mereu datoare. Mai bine fixaţi-le în centuri de siguranţă...“. Efectul, ca şi la Ionescu, este totodată straniu şi comic. Treptat, controlul logic se pierde şi replicile cad în delir verbal: Monoceros: Fiecare dintre noi are un mecanism monitor... Mentor... Monetar fin...” Replicile intersectate dintre perechile ce participă la concursul de dans, mai apoi la o nuntă  seamănă perfect cu dialogurile familiilor Smith şi Martin din Cântăreaţa cheală. O „pendulă cu cadran alb fără limbi şi fără ore“ vine hăt de departe, tocmai din Ceasornicăria Taus de Gellu Naum. Treptat, avalanşa de replici absurde îşi pierde interesul şi scenariul începe să bată pasul pe loc. În partea a doua autorul părăseşte absurdul pentru un realism comun: Ana Maria care citeşte pe o bancă în parc lângă o cabină telefonică este o fată din provincie venită în capitală să facă planorism, sportul cel  mai apropiat de zborul pur. Ea îl atrage pe Deleb spre umanizare. Roboţii Monoceros, Aldebaran, Antares Peia, Meda  şi Irma  vor încerca şi ei să îndepărteze „costumele de roboţi“ după o scurtă cruciadă a fermoarelor dar fermoarele lor sunt blocate. În final aflăm că un grup de şase roboţi a fost trimis în misiune să transforme oamenii în mecanisme, dar rezultatul este invers pentru că unul dintre mecanisme s-a transformat în om. Deşi om chibzuit şi pragmatic, care îşi pune opera la adăpost  tran­sfor­mând  romanele în piese de teatru şi pe acestea în scenarii de film, punctul de pornire este liric, sentimental şi binevoitor. Mesajul final este „să planăm împreună“. Amintirile vin din neant în Sonată pentru saxofon şi Eva. Atât pentru că  Eva este femeia fatală care bântuie memoria lui Eugen Şerbănescu, cât şi pentru că feminitatea în viziunea sa nu poate avea decât forme memoriale şi fantasmatice. Saxofonul este luat,  fireşte,  de la fostul preşedinte al SUA, Bill Clinton, rămas celebru prin partidele de sex oral din Biroul oval  cu Monica Lewinski. Piesa este precedată de o uvertură în care autorul concentrează ideea piesei într-o schiţă succintă ce recomandă un prozator laconic, asemenea lui Caragiale. Un tânăr  pleacă în armată şi vrea să-şi lase iubita celui mai bun prieten. Să primească sau nu? Un om de stat cu misiune în insula Creta este căutat insistent de Eva Ionescu, care îl iubeşte după imaginile de la televizor. Evident, mesajul este “nu lăsa iubita unui prieten”. Deşi, adăugăm noi,  dacă o faci ai avantajul că ştii pe mâna cui o laşi. Pare că cele trei piese de teatru ale lui Eugen Şerbănescu sunt scrise de autori diferiţi: Pluta pe spate este a admiratorului de modele, Despre saxofon şi Eva a bărbatului înşelat, iar Cruciada fermoarelor a omului reflexiv. Celelalte creaţii literare  sunt ale cineastului obsedat de  aceeaşi femeie fatală, Eva sau Milena. În De ce a ucis-o Shakespeare pe Ofelia  („copyright înregistrat şi certificat de Biblioteca Congresului SUA, 1999”, pentru că, asemenea orgolioşilor de talia lui Camil Petrescu,  deponent al ópului filozofic Doctrina substanţei la Biblioteca Vatican, Eugen Şerbănescu nu se poate imagina fără posteritate) prinde un fragment anume selecţionat cu puţin înainte de căderea lui Ceauşescu  în care descrie abuzuri ale Securităţii greu de imaginat chiar pe vremea lui Dej. În mod sigur,  mai înainte a fost un roman, pentru că proiecţiile în trecut, viitor şi virtual ce caracterizează stilul acestui autor inteligent,  orgolios şi hipersensibil sunt mereu pre­zente.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul