Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Turnul Babel şi artele spectacolului

        Ion Cocora


Festivalul Artelor Spectacolului de la Târgovişte, Babel Fest, aparent cel puţin, la a doua ediţie pare a fi copilul Festivalului de la Sibiu, ajuns deocamdată la vârsta când încep să-i crească dinţii. Înseamnă că nu e scutit încă de dureri şi imprevizibil. Dar nu trebuie să ne speriem pentru asta. Căci, după ceea ce s-a întâmplat între 13 şi 18 iunie, a arătat şi ceva în plus, şi anume că e un copil precoce. Adică stă bine aşezat pe picioare. O astfel de constatare este foarte importantă într-un context festivalier potopitor, ca să nu zic inflaţionist, când, dacă ai „nebunia” de a vedea nu totul, ci numai ce nu se suprapune, cu siguranţă că la domiciliu te poţi considera flotant sau absent cu desăvârşire. Momente de vârf, desigur, au fost Festivalul Shakespeare, şi acela de la Sibiu. Alături de ele au existat încă o sumedenie. Pe străzi, pe acoperişe, în ganguri, la intersecţii, în dulapuri, în cutii de chibrituri etc. Unele, cum era şi de aşteptat, au intrat în anonimat chiar înainte de a avea loc, dovedind că uitarea e o binecuvântare. Altele, în schimb, s-au ridicat la cotele şi semnificaţiile evenimentului. Între acestea Babel Fest rămâne, fără îndoială, atât prin ceea ce a oferit, cât şi ca perspectivă, cap de afiş. Însăşi denumirea pe care şi-a asumat-o e una generoasă, definindu-l ca pe un festival al tuturor artelor spectacolului. O „amestecătură“ de provocări (reprezentaţii teatrale, concerte, pantomimă, dansuri, prestaţii de circ, experimente „trăznite”, Lecţia chinezească, Akademia Ruchu, Varşovia, improvizaţii şi fantezii la grămadă, jocuri de artificii, acrobaţii, conferinţe, expoziţii, Maria Ştefănescu convingând că fotografia de spectacol e artă etc.) care, de cele mai multe ori, au şocat orizontul de aşteptare al publicului, dilatând la maxim limitele noţiunii de spectacol. Legendarul Turn din Babilon, considerat de Borges „un joc nesfârşit al hazardului”, nu vizează comunicarea multilingvă, deşi nu o exclude, dat fiind caracterul internaţional al festivalului, ci pe aceea multiartistică.


O altă chestiune deosebit de interesantă, ieşită din serie, mi s-a părut inspiraţia de a alege superstiţiile în teatru ca temă de dezbatere într-un colocviu. În expozeul său, George Banu, ca întotdeauna documentat, la obiect, cu apetit pentru disocieri subtile, a subliniat existenţa a două tipuri de superstiţii: (unu) profesionale sau de breaslă, corporatiste, legate profund de procesul elaborării şi receptării spectacolului, şi (doi) individuale, personale, fondate pe ideea eficacităţii magice, a raporturilor şi determinărilor reciproce dintre real şi imaginar. Ambele reprezintă rădăcinile ritualice ale teatrului. Fac parte din modul de a fi al unor oameni ce se expun pe ei înşişi în ipostaze ale jocului cu teamă de imprevizibil, dar şi cu credinţa că împlinirea rolului depinde de ceva exterior. Dintre cele profesionale, George Banu şi Jean Guy Lecat (scenograful lui Peter Brook) s-au referit la cele de natură cromatică. Verdele, de pildă, e evitat în Franţa. La origine se află o eroare chimică. Substanţa cu care erau vopsite costumele actorilor era nocivă, îmbolnăvin­du-i, încât cu trecerea timpului ajungeau să aibă o culoare cadaverică. Cu totul din alte motive, pe de o altă parte, italienii evită violetul. Aş menţiona şi faptul că, din punctul meu de vedere, superstiţia este prin excelenţă teatrală. Ea creează tensiune, nelinişte, încărcătură dramatică, o anume stare de aşteptare şi poate şi de nevroză. Când aparţin unei mari personalităţi, cum a fost cazul lui Vlad Mugur, care şi le-a şi cultivat cu voluptate, pe lângă implicaţiile lor de profunzime, superstiţiile dobândesc un grad destul de frecvent de pitoresc, de anecdotic, creează şi întreţin legenda.


Fără să minimalizez vreunul dintre genurile de manifestare artistică, ştiindu-se că fiecare acţionează diferit şi aspiră la impacte diferite, modulul de atracţie forte în festival l-a constituit, nu e greu de presupus, acela al spectacolelor de teatru în sensul consacrat al cuvântului. Participarea naţională şi internaţională nu a coborât mai jos de un nivel mediu. Nota dominantă a fost impusă în general de câteva realizări spectacologice de excepţie, revendicate de la atitudini regizorale creatoare, în care s-au văzut clar eforturi şi tendinţe de vitalizare a limbajului şi energiilor actului teatral: Chip de foc de Marius von Mayenburg (regizor: Oskaras Korsunovas, după Nekrosius, care uluise cu Trilogia Shakespeare, un alt nume mare al teatrului lituanian), And Bjork, of course de Thorvaldur Thorsteinsson (regizor: Radu Afrim, Teatrul „Toma Caragiu” din Ploieşti), Doodri doodri de Tadeusz Kantor (regizor: Chai Seunghoon, Seul, Coreea , o veritabilă surpriză) sau Neveste de dictator de Rene Pollesch (regizor: autorul, Volksbuhne Theater, Berlin). Dar la Târgovişte s-a mai demonstrat încă o dată şi altceva. Un festival de teatru se justifică doar în împrejurarea când instituţia ce-l organizează are o identitate proprie, un standard estetic superior, fiind şi ea în măsură să devină o prezenţă competitivă. Dacă nu se petrec lucrurile aşa riscă să se compromită. Pur şi simplu fiindcă spectatorii sunt tentaţi să compare.


În Odihna sau puţin înaintea sfârşitului de George Banu, cu Marian Râlea şi Vava Ştefănescu protagonişti, Mihai Măniuţiu imaginează un spectacol elevat, gândit în două planuri, unul al confesiunii, al textului propriu-zis, şi altul al memoriei, concretizat cu osebire în trimiteri culturale de o expresivitate particulară, în care dansul şi vizualul depăşesc datele realului, se situează mai aproape de halucinaţie, devin semn teatral nonverbal. În acest fel se compensează lipsa de teatralitate a unui text cu structură eseistică, tulburător prin tensiunea şi sinceritatea destăinuirii, dar şi expresie a unei lucide confruntări cu sine, cu o valoare de autentică artă poetică. Mihai Măniuţiu experi­men­tează un tip de tea­tralitate ce aparţine re­me­morării şi încorporează în perimetrul ei o combustie rezultată din experienţa şi disponibilităţile asocia­tive ale spectatorului. Tex­tul lui George Banu este, şi ca formă, şi ca substanţă un monolog. Lectura lui nu durează mai mult de zece-cincisprezece mi­nute. Regizorul îl împarte în fragmente, creând spaţii libere, iar între acestea face loc unor obsesii, cu echivalenţe în ceea ce el numeşte „spectrul kantorian”, „spectrul cehovian” etc. Fireşte, un spectacol elitist, pe alocuri cu prea multă transparenţă, demonstrativ, în care sensibilitatea lui Marian Râlea şi dezlănţuirea Vavei Ştefănescu, secondaţi de Alexandra Mocanu, Ramona Bărbulescu, Raluca Babtan, Radu Câmpean, Daniel Deac, Miruna Vaju, Delia Lazăr şi Ioana Grigoriu, transcend zonele de verbalism şi oferă o emoţie pură.


În ceea ce priveşte tragedia lui Sofocle, Femeile din Trahis, în viziunea lui Alexander Hausvater, nu am fost surprins, considerându-mă familiarizat cu creaţia acestui regizor singular, stăpânit de stihii ce ating fanatismul, că s-a soldat cu un spectacol cel puţin de o factură specială, cu evidenţă dintre cele de natură să stârnească discuţii. Curiozitatea mea a avut de aceea o cu totul altă motivaţie. Îmi era greu să întrevăd cum va reuşi Hausvater să oblige un text antic să-l exprime. A făcut-o invetând un mecanism straniu, de o violenţă agresivă, ca să nu zic torturantă, convertită într-un discurs scenic barochist, supraîncărcat de simboluri şi obiecte complementare, unele uşor descifrabile, altele absconse, iar altele imposibil de decodificat. Supuse la un travaliu epuizant, vreo paisprezece temerare actriţe, interpretând personaje mereu în mişcare, energice, chinuite, bântuite de patimi, adesea cu părţile misterioase ale trupului la vedere, se arată a fi nişte leoaice. Cum era de aşteptat, în Femeile din Trahis gândirea teatrală operează în extremis. De asemenea, actul teatral e conceput şi el ca atare. Cultul pentru o formă insolită apare totuşi şi aici exacerbat. Repercusiunile imediate se răsfrâng asupra clarităţii şi coerenţei unor idei.


În fine, un al treilea spectacol, pe un scenariu alcătuit din scrisorile lui Mihail Sebastian către actriţa Leny Caler, cum şi din unele consemnări din Jurnal, intitulat chiar Marea dragoste a lui Mihail Sebastian, cu două apariţii actoriceşti, Rodica Mandache (realmente distinctă, ironică, de o frivolitate oscilând între duioşie feminină şi tristeţe) şi Marius Manole (inteligent, fără excese), a fost gustat şi apreciat de public pentru aura sa nedisimulat romantică, pentru o vibraţie sinceră, directă, ca însuşi firescul respiraţiei ce palpita discret din fiecare replică. Este adevărat că în plan regizoral totul a fost foarte cuminte. O mizanscenă liniară în „tipare” de spectacol lectură şi nimic mai mult.


Aceste trei reprezentaţii, dar şi câteva mai vechi, mă fac să cred că „Teatrul Tony Bulandra”, condus de Mc Ranin, nu numai că şi-a depăşit condiţia, dar şi că ţinteşte departe. Pentru a se ajunge însă la ţintă e necesar sprijinul oficialităţilor oraşului. Fără un asemenea sprijin e greu de presupus că Babelul se va apropia de ceea ce reprezintă Festivalul Internaţional de Teatru de la Sibiu. Când am scris despre cea de a cincisprezecea ediţie a acestuia, săptămâna trecută, am mărturisit că am avut senzaţia că la Sibiu Festivalul de teatru a schimbat mentalitatea şi felul de a se comporta al oamenilor. Acolo nimeni nu se plânge că nu e lăsat să doarmă. Asemenea minune e posibil să se întâmple şi la Târgovişte. E necesară. Entuziasmul cu care publicul tânăr a dovedit cât de mult îşi doreşte continuarea şi dezvoltarea Babelului nu ar fi exclus să-i molipsească şi pe ceilalţi locuitori ai urbei.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul