Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

“Mintea mea vede prin lucruri şi produce imagini”

        Dan Cristea

Marta Petreu: Asta nu este viaţa mea, Polirom 2014, 122 de pagini


Aproape totul se arată la superlativ în recentul volum de versuri al Martei Petreu. Poeme puternice, respirând dramatism, poeme cu miză, despre viaţă şi moarte, despre soartă şi predestinare, despre angoasele minţii şi spaimele trupului, despre relaţia cu Dumnezeu şi despre ceea ce înseamnă, în genere, să fii om şi să-ţi asumi destinul uman. Poeme dense, cu discurs precis, dar şi sugestiv, cu expresii memorabile, desemnând atât realitatea concretă, cea mai la îndemână, cât şi fantasmele arhaicului, ale visului ori ale imaginarului.Volumul mai are, în plus, şi calitatea de a se înfăţişa extrem de unitar, deşi, în fond, se mişcă în mai multe şi variate direcţii. Teme mai vechi dobândesc o alură nouă, printr-un montaj  surprinzător, teme care par de-abia acum abordate, în premieră, se înscriu firesc în “corpusul” deja recunoscut al poeziei Martei Petreu, dezvăluind încrengături şi reţele  de imagini din subsolurile conştiinţei.
Poeta scrie astfel, într-un context schimbat şi cu o prospeţime revigorată, o poezie extraordinară a anotimpurilor şi a momentelor zilei, a peisajelor aferente acestora, a schimbărilor meteorologice şi de atmosferă, dar şi a mutaţiilor care se produc în propriul peisaj sufletesc. Metaforele, combinând deopotrivă lumea urbană şi lumea rurală, elemente naturiste şi decoruri interioare, dovedesc forţă, pregnanţă, plasticitate. Primăvara, într-una din viziuni (poemul Vine o primăvară) e anotimpul “urâtului” existenţial (“Mie mi-e urât cât sarea în mare”) şi al unui fel de “amorţeală”.  Soarele, atât cât este, produce durere (“Din când în când o să răsară ca un bivol soarele/ negru-vânăt/ şi o să mă doară”). E o vreme umedă, jilavă, ca o secreţie organică (primăvara “mă linge ca o vacă ce îşi spală viţelul/ şi mă reduce la tiparul dintâi”). Cerul e jos şi apăsător (“o să îmi cadă în cap”, notează poeta), o pâclă verde, ca “luna din somn”, se întinde peste lume, cât vezi cu ochii, o lumină săracă, o “lumină cu spini”, zgârâie retina. Într-un alt poem, anotimpul renaşterii la viaţă e apropiat, prin tuşte foarte fine, de otravă şi venin, de moarte şi vindecare, de cânt şi adevăr: “Primăvara îşi creşte culturile de cucută/ scoate şerpii din găuri ca din oameni veninul/ Primăvara ca moartea scoate din mine adevărul – cânt prosteşte/ Ea pune bandaje de clorofilă buimacă pe pământ pe morminte/ pe blestemele mamei” (p. 27).
Dintre secvenţele zilei evocate de poetă, un loc privilegiat de imaginaţie îl ocupă dimineaţa, momentul când trupul “scapă de noapte”, de “lucrările” sau de “arătările” nopţii, momentul când se eliberează de “somnul toxic”, pe parcursul căruia corpul, pe limba lui, comunică o “prevestire înfricoşătoare”. Dimineaţa timpurie, cea a răsăritului, a zorilor este astfel coincidentă cu luciditatea, cu o luciditate hipersensibilă şi deopotrivă amară. Trezirea la viaţă este însoţită, oximoronic, de gândul morţii şi al sluţirii existenţiale, lumina răneşte, căpătând atributele cruzimii : “Se crapă de ziuă soarele stă să răsară/ răsare/ aruncă peste lume lumina lui roşie galbenă albă/ îmi plouă pe piele şi-mi plouă în gură lumina de lămâie a zilei/ cum o să-mi intre pământul în orbitele goale/ mintea mea vede prin lucruri şi produce imagini/ Stau ca Danae sub lumina crudă ce mă sluţeşte:/ m-a atins o cuantă din soarele negru/ şi mă scald în lumina desmăţată a zilei de apoi/ şi mă las sluţită de urâtul din zori/ de urâtul de-a fi”. Pentru a întregi această viziune negativă oferită de poetă (lumina zorilor care desfigurează, “frumosul feroce”, cum spune cineva), comparând-o cu originalul poveştii, să amintim că mitica Danae, închisă într-o cameră de alamă de tatăl ei, a fost “vizitată”, chiar în carcera sa, de Zeus, metamorfozat într-o ploaie de aur. Ca fruct al acestui amor zeiesc, Danae dă naştere eroului Perseus.
Toamna şi iarna furnizează, cum era şi de aşteptat, peisajele cele mai potrivite pentru a susţine şi a încorpora stările sufleteşi şi senzaţiile care obsedează lumea lăuntrică a poetei. E vorba de singurătate, de izolare, de teamă şi spaimă, de retragere strategică, dar şi orgolioasă, în carapacea sinelui. E vorba de senzaţiile de inconfort şi de captivitate, de impas şi de înstrăinare. Metaforele beznei, întunericului, negurii, ceţei, metaforele cerului greu, impenetrabil găsesc, în versurile Martei Petreu, exemplificări dintre cele mai sensibile pe care le poate oferi poezia română contemporană. Să urmărim câteva. Astfel, din poemul Noapte de noiembrie: “Bezna-i mai grea şi mai udă acuma – e toamnă/ nu-i scăpare/ de ce mă tem fără greş se întoarce şi-mi rânjeşte în faţă/ mă mână ca pe-o oaie înspre ce mă aşteaptă/ sunt un peşte în plasă”; din Trupul umed: “Toamna când trupul umed scapă de moarte şi-i noapte/ şi aude milioane de şoapte vocea lucrurilor zumzetul/ lunii şi-al ţărânei/ toamna când trupul meu scapă de moarte încă o dată”; din Rugăciune de iarnă: “Iarnă seară de iarnă poate e toamnă. Cerul se-nchide deasupra/ ca un capac/ peste ceaunul în care fierbem într-o tocană umană/ Cine s-o guste cine s-o mănânce de cină/ Cine şi de ce/ să ne scoată de chică afară din fiertura asta prea fiartă şi verde/ Durere şi frică”;  din Ascultă: “Urcă pământul în mine ca mânia în creier/ Se spune –dar eu nu cred – că stelele sună în cer ca/ sarea în lacrimi/ E toamnă. Dimineţile-s roşii şi pe frunze-i rugina”: din Ceaţa: “Ceaţă. Soarele e-o amintire apoasă/ Stăm pe fundul căldării şi ţinem pe umeri o ceaţă groasă/ ca smântâna/ şi albă/ Bâjbâim străini sub un cer de beton/ şi ca nisipul prin sită cădem în fântâna cealaltă”; din Se face frig: “Se face frig se face iarnă/ am fost multă vreme dusă departe/ apune soarele negru e beznă ca-n fundul salinei/ e noapte s-o tai cu toporul/ Carnea mă strânge ca un bocanc/ şi-n loc de soarele nostru pe cer este o gaură neagră/ care suge lent lent aerul vânăt şi tot ce visez”.  Și, în fine, poemul Ninsoarea, întrepătruns şi de obsedantele memorii de familie din care s-a născut naraţiunea autobiografică Acasă, pe Câmpia Armaghedonului: “Ninge. Ianuarie îşi etalează puterea/ Ninge viscolit peste pământ peste mare peste tot/ continentul/ peste memoria mea însemnată cu fierul/ ninge peste mormântul tatălui meu/ Îmi amintesc o privire albastră de-a lui/ şi mă chinuiesc ca o râmă secţionată cu plugul/ Tata e mort/ sora şi fratele meu sunt departe/ Trag de cearceaf şi m-acopăr să îmi fac singurătatea/ îngustă/ Ninge ca-ntr-o amintire coaptă de vreme/ Ninge întruna cade zăpada cu tona/ ninge exact ca-n blestemele mamei”.
Câteva poeme, care ar putea compune un ciclu distinct, explică nu numai titlul volumului (Asta nu e viaţa mea), dar dau acestuia şi “greutatea” specifică sau nota particulară. Tema comună lor ar fi ruptura, înstrăinarea de sine, retragerea sau “îngustarea” timpului, instaurarea negativului în existenţă. Marta Petreu schiţase acest subiect în volumul din 2006, Scara lui Iacob, scriind astfel despre “sufletul împietrit ca un lac de piatră” sau despre “trupul meu tânăr pe care nu mi-l mai amintesc/ pe care nu-l mai găsesc în pielea mea”. În culegerea de faţă, poemul La vărsarea în mare, poem grav şi bine articulat, conţine mai toate metaforele şi gesturile caracteristice temei: “Nu mai aştept nu mai visez cu ochii deschişi/ Ceasul stă-n trup/ Eu îl ţin cum aş ţine un fluviu în palmele făcute căuş/ şi-l ascult cum sare măsura cum icneşte//Scurt ca funia spânzuratului se face firul de sânge/ tors din caier ca un fir de cânepă/ lângă leagăn de ursitoare cu mâna/ Pe pajiştile mele de mentă/ tot mai scurtă este funia care priponeşte calul alb de ţăruş// Nu mai aştept timpul cel bun/ nu mai visez cu ochii deschişi/ nu mai umblu desculţă pe lună/ nu mai lunec cu pânzele-ntinse pe largele ape/ nu mai am aripi lungi tansparente de libelulă buimacă,/ nu mai umblu pe pământ ca printr-un sat înverzit de câmpie/ nu chem norii/ să-mi lingă ca o iapă zahăr cubic din palmă/ nu adulmec grâul în pârg/ nu ascult pitpalacul/ şi-n zori nu mai stau răsucită-n cerceafuri/ ca o şerpoaică sătulă între nuferi/ citind în oglindă ce-mi scrie pe frunte/ Ceasul stă-n trup/ Eu încerc să-l conţin/ cum aş încerca să astup cu palmele un fluviu la vărsarea în mare”.
Alte poeme aduc nuanţe, întregiri sau formule memorabile în plus la baza acestei teme capitale a volumului: “mă strecor în lume pe vărfuri/ respir economicos ca să nu mă audă – dar totuşi respir/ şi încă mai fac umbră pământului” (Monolog); “ceasul din inimă arată alt timp decât orologiul din turrn” (Batiste verzi cu pătrăţele); ”fluviul meu tocmai îşi varsă mâlul în mare/ şi de acolo nu mai ai cum să mă scoţi” (Psalm);  “În mine e întuneric ca-n salină/ dorinţele-s zdrobite ca strugurii în teasc/ malurile sunt pustii şi nimeni nu-l mai aşteaptă pe Ulise” (Drumul spre beznă); “Nu mai am viziuni nu mai am amintiri nu mă mai doare” (Decembrie); “ceea ce mi se-ntâmplă nu încape în nici o limbă/ asta nu mai sunt eu şi-asta nu este viaţa mea”; “Fluviul tocmai o coteşte înspre mare/ cu mine cu tot/ şi-n barcă/ tare aş vrea să îmi mai simt o dată greutatea întreagă” (Străinul); “Asta nu este viaţa mea/ asta nu ştiu ce este nici a cui/ Asta nu este viaţa mea şi-asta nu sunt eu” (Asta nu ştiu ce este); “Acum când mă apropii de mare şi trupul nu mai ţese fantasme/ nu delirează nu mai aprinde sorii departe în alte galaxii/ la mulţi ani lumină/ iar lumea de-afară este posacă precum o zi de noiembrie/ cu negură deasă/ies din mine ca din adâncul fântânii şi privesc realitatea pieziş” (Întoarcerea lui Dumnezeu în spre om); “Am băgat de seamă că deodată cu iubirea dispare şi/ dorul de moarte/ şi în locul lui nu apare nimic/ inima se face pietriş la marginea mării/ şi se lasă bătută val după val” (Gunoiul). 
Nemairecunoscându-se în propria viaţă, înstrăinată, poeta îşi propune, ca remediu, să se închidă în faţa realităţii şi să-şi facă din singurătate o ţară, declarându-se astfel, orgolios-revoltată, suficientă sieşi (Exerciţiul de acoperire). Memoria (care “dă din mine pe dinafară ca un vulcan noroios”) va suplini, aşadar, absenţa realităţii. Bineînţeles că avem de-a face cu o ironie, dacă nu, cu o simplă simulare. Oricum, rolul şi ponderea amintirilor (în primul rând a celor legate de familie) din versurile acestui volum, asupra cărora confesiunile din Acasă, pe Câmpia Armaghedonului îşi pun propria amprentă, se dovedesc a fi  substanţiale. În acelaşi timp, trebuie observat faptul că, alături de aceste memorii, combinându-se cu tema familiei, cu metaforele sângelui moştenit ca o boală grea (neamul nostru cu “sângele întunecat”), cu tema vinovăţiei insondabile, cu tema blestemelor care te urmăresc ca nişte Erinii (“blestemul plumbuit de mamă/ în care stăm ca bivolii înjugaţi”), cu tema însemnării şi a predestinării (“Pe mine cineva m-arată cu degetul şi mă crestează ca pădurarul copacii”), cu premoniţiile, coşmarele şi visele rele, cu viziunea morţilor (“Trec sloiurile de gheaţă şi cadavrele morţilor mei/ prin mine/ ca plutele cu plutaşi”), cu viziunea unei iubiri-pasiune pentru un Dumnezeu nenumit (“bărbatul întunecat ca o sferă de fier”, “bărbatul ăsta încrustat în mine ca inelul într-un copac”), cu apariţiile misterioase (precum musafirul cu “sandale roşii din altă ţară” sau îngerul trompetist, care stă în cer ca rânjetul pisicii de Cheshire în aer” ori precum cele trei femei în doliu care se strâng în gară ca nişte Parcae sau Moirae), pătrund în poemele cărţii arhaicul şi fantasticul, supranaturalul şi miticul, imprimând volumului şi alte dimensiuni spirituale.
Pe această linie se află compoziţia-capodoperă a cărţii, misteriosul poem Țara nu ştiu cui, un fel de replică stranie, apocaliptică la poemul Noi al lui Goga, figurând o dystopie sau o antiutopie: “Aici nu mai există cer nori răsărit şi asfinţit/ Aici soarele este negru şi nevăzut/ aici sigur îţi tai pe pipăite prin vaier calea/ afund jos/ Aici vrei să urci şi numai cobori/ aici e cale de jos// aici nimicul bate ca o inimă/ şi mă priveşte ca o reptilă drept în ochi/ de aici nu mai există nici întoarcere nici mai departe/ de aici n-ai cum să scapi// Eu sunt aici la mine acasă”.  

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul