Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
0
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Miraculosul medieval

        Radu Voinescu

Şi zeii grecilor făceau miracole – Atena, de exemplu, dirijând săgeata lui Paris către călcâiul lui Ahile –, dar obişnuim să asociem ideea de miracol creştinismului, Evangheliile şi, mai apoi, Faptele Apostolilor fiind pline de momente în care se exprimă puteri supranaturale, însă nu orice fel de puteri, ci dumnezeieşti. Prin intervenţia lui Iisus, care este însuşi Dumnezeu întrupat, sau prin diferite minuni săvârşite de către sfinţi. Şi azi catolicismul oficiază beatificări sau canonizări ţinând cont de un element capital: săvârşirea unor miracole. În procedura Bisericii, acesta este un element important, pentru că el denotă intervenţia lui Dumnezeu prin acţiunea celor aleşi.
Miracolul nu se confundă cu magia sau cu derivata sa trivială, vrăjitoria. În aceste cazuri sunt presupuse fie o intervenţie a Diavolului, fie o conlucrare cu acesta, fie trucuri care apar creştinilor ca blasfemii, imitaţii nepermise ale manifestărilor divine. Real şi acceptabil este numai ceea ce poartă amprenta Creatorului Suprem. Teologii creştini i-au osândit pe magi (cu o excepţie sau, mai precis, trei: Gaspar, Melchior şi Balthazar) şi pe vrăjitori, pildele iniţiale de negare şi de distrugere a puterii acestora venind, din nou, tot din Evanghelii. Creştinul crede cu tărie în miracole, el considerându-le, cum am spus, absolut reale şi incontestabile (miracolele sunt prezente şi în alte religii, dar mă refer doar la creştinism dintr-un motiv care se va vedea imediat). Ideea de miracol a modelat imaginarul creştinătăţii până într-atât, încât a putut configura nu numai o morală legată de acesta, dar şi un comportament artistic, estetic în ultimă instanţă, cu trăsături specifice extrem de pronunţate în perioada Evului Mediu. Aşadar, un fel tipic de a crea şi de a simţi, de a percepe arta şi literatura.
Despre această forma mentis şi despre efectele ei în planul generării şi utilizării simbolurilor şi al interpretării produselor artistice – fie că era vorba de opere literare, fie de opere de artă plastică, încearcă să discute cu lux de detalii lucrarea Roxanei Zanea Miraculosul. Forme şi manifestări în literatura şi arta occidentală (Prefaţă de Silviu Angelescu, Editura Minerva, 2013). Şi ortodoxia cunoaşte miraculosul, însă, aici el nu a ocupat o arie semnificativă în creaţie. Ortodoxiei nu i-au fost proprii inovaţiile artistice, imaginaţia artistică a pictorilor s-a redus la crearea unor tipare ale începutului artei icoanei, de pildă, tipare devenite extrem de rigide, normarea artistică fiind atât de puternică, încât artiştii cei mai importanţi, precum Andrei Rubliov, ca să iau exemplul cel mai cunoscut, s-au remarcat doar prin felul personal în care au tratat aceste tipare, în rest, ei situându-se cu docilitate în canoanele formale, altfel, cei îndrituiţi să dea girul lucrărilor lor – prelaţii, mai sus sau mai jos în ierarhia ecleziastică – putând să îi sancţioneze extrem de sever. Mult mai laxă în morala de zi cu zi şi în aplicarea în viaţa obişnuită a dogmelor şi prescripţiilor decât catolicismul, ortodoxia s-a dovedit inflexibilă în privinţa modalităţilor de figurare a elementelor sacrului şi de operare cu simbolurile. Abaterile care constituie stilul nu au fost privite cu ochi buni, nu au fost îngăduite decât în limite extrem de reduse, aproape insesizabile. Există multe asemănări în concepţia privind fixitatea formelor artistice în creştinismul răsăritean şi în islam, dar aceasta este o discuţie care depăşeşte cu mult cadrul rândurilor de faţă.
Cert este că, examinând îndeaproape şi fără prejudecăţi acest fel de a aborda creaţia artistică, încadrarea acesteia mai mult în zona meşteşugului îşi are justificări doctrinare pertinente dacă ne plasăm în unghiul de vedere al teologilor respectivelor credinţe. Odată statuat şi acceptat, un simbol trebuie să rămână imuabil, ca şi referinţa lui, altminteri, orice îndepărtare de la tipar ar fi asimilată unei erezii, unei contestări, ar introduce ideea de schimbare. Or, această logică a schimbării nu este proprie unei concepţii, unei viziuni care nu poate atribui celor veşnice calitatea fluidităţii, a nestatorniciei.
Am recurs la consideraţiile acestea din dorinţa de a lămuri mai bine cititorului interesat conţinutul cărţii semnate de Roxana Zanea, carte ce îşi propune, după cum avertizează autoarea, „identificarea, descrierea şi exemplificarea surselor culturale, mitologice, religioase care stau la baza miraculosului medieval prezent în textele literare ale Evului Mediu [mă întreb dacă miraculosul medieval mai e prezent şi în textele altei epoci; cu puţin efort de imaginaţie, probabil că se poate – n.m., R.V.], în ceea ce medieviştii au numit modele de scriituri, respectiv, poetica medievală”. Ultima parte a afirmaţiei trebuie luată cum grano salis.
Spun că aş dori să fac mai pe înţeles această carte, întrucât ideatica ei este destul de complicată, pe măsura subiectului, numeroasele inserţii de citate şi exemplificările cu trimitere la arta gotică, în special, putând, adesea, să îl pună în încurcătură pe lectorul care nu pleacă la drum având conceptele clare. Iar asta, pentru că, pe de-o parte, se fac simţite numeroase interferenţe şi amestecuri de motive, simboluri, viziuni reperabile în arta Evului de Mijloc (din această perspectivă, nici un gen nu este substanţial încarnat cu fidelitate într-o operă, de la Tzvetan Todorov citire, consideraţiile acestuia servind ca bază a discuţiilor despre diferenţierile dintre fantastic şi miraculos, printre altele), pe de alta, pentru că autoarea însăşi nu respectă întotdeauna cadrul pe care şi l-a trasat. În această ordine de idei, prefaţa semnată de Silviu Angelescu se dovedeşte foarte instructivă, ştiută fiind preocuparea criticului pentru ceea ce s-ar putea numi puritate terminologică.
O accepţiune a miraculosului pe care Roxana Zanea o îmbrăţişează, urmând liniile trasate de Tzvetan Todorov în Introducere în literatura fantastică, este legată de acele reprezentări ale unor fiinţe fabuloase, ale unor tărâmuri ideale, precum Grădina Desfătărilor, sau ale faptelor unor eroi ai legendelor medievale. Ciclul arthurian, Ciclul Graalului etc. ar ţine de acest tip de miraculos, pe care autoarea îl tratează copios. Prin urmare, avem de-a face cu o faţetă laică a fenomenului (nu stăruim în consideraţii asupra justeţei sau asupra erorilor de perspectivă derivate de aici), una care ţine mai mult de fantastic decât de miraculosul propriu-zis, cel legat de minuni. Până la urmă, miraculos poate fi orice fenomen care ne depăşeşte înţelegerea, care sfidează o explicaţie raţională. Dihotomia dintre acest miraculos şi acela aparţinând sacrului pare ireconciliabilă. E adevărat că se poate vorbi, în cultura Evului Mediu, de o opoziţie între ceea ce ţine de învăţătura bisericii şi cultura laică, mult mai ataşată de continuitatea manifestată prin preluarea unor elemente ale Antichităţii, ale imaginarului pre-creştin. E adevărat şi că, aşa cum sesiza Mihail Bahtin, acestea interferează uneori într-o manieră deconcertantă pentru spiritul nostru de azi, cum se întâmpla în reprezentaţiile numite miracles în spaţiul francez, despre care avem o exegetică bogată, dar asemănarea este mai ales una de formă, nu de fond.
La finalul lucrării, Roxana Zanea afirmă, peremptoriu, că a spune că „literatura miraculosului şi arta medievală ce-l reflectă la rândul ei se poate încadra strict în vreunul dintre domeniile teoretice ale miraculosului aşa cum au fost ele stabilite de cercetătorii medievali [presupun că e vorba de medievişti – n.m., R.V.] este un lucru imposibil”.
În ciuda multor stângăcii şi confuzii, a unor dificultăţi de a manipula corect materia extrasă din bibliografia destul de întinsă, a unor impardonabile neglijenţe (totuşi, numele autorului unor importante sinteze de istoria culturii şi civilizaţiei este Ovidiu Drimba, nu Drîmba; doar la lista bibliografic finală acesta apare corect), lucrarea este una muncită şi, în plan general, necesară. Este de sperat că va stimula gustul şi pentru alte domenii ale culturii decât acela al postmodernismului, care a inflaţionat cercetarea literară şi culturală românească, preocupările noastre critice din ultimii ani.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul