Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Un poet grec originar din România

        Simona-Grazia Dima

Andreas Embirikos (1901-1975) este poetul grec care a introdus suprarealismul şi psihanaliza în Grecia, la vremea aceea, o ţară conservatoare. Editura Omonia publică, în colecţia Biblioteca de literatură neoelenă, o Antologie poetică, în ediţie bilingvă, reprezentativă pentru întreaga sa operă (poezie, dar şi proză), cu toate fazele ei de creaţie (studiu introductiv, cronologie şi traducere de Tudor Dinu, postfaţă de Jacques Bouchard, Bucureşti, 2013). Născut la Brăila, ca fiu al unuia dintre cei mai mari armatori greci, poetul nu şi-a uitat niciodată ţara de baştină, pe care o evocă în tuşe dinamice: „O, frumosul Bărăgan! Brăila, Ismail şi Bechet! O, câmpuri înmiresmate ale Valahiei la vremea secerişului! Căpiţele se înalţă ca nişte cetăţi de aur împrejmuite de marea de grâu... Silozurile pentru grâne şi robinetele de petrol lucrează zilnic în oraşe precum Galaţi sau Constanţa. O mulţime de vapoare vin şi pleacă. Stau pe punte pe unul din acestea şi, sprijinit de balustradă, văd Dunărea şi orizonturile ei nemărginite, tot uluit, la fel ca atunci când eram copil” (p. 102).
Fără a moşteni vocaţia comerţului pe mare, Andreas a fost un rebel, un visător infatigabil, zadarnic încercând să conducă firmele tatălui său. Doar în Parisul efervescent avea să cunoască împlinirea sufletească, întâi prin descoperirea psihanalizei, apoi a literaturii suprarealiste, fiind introdus în cercul unor poeţi precum André Breton, Paul Eluard, Yves Tanguy, Jacques Lacan ş.a. Copleşit de obligaţii şi de grevele salariaţilor, ca director al Şantierelor Navale „Vasiliadisˮ, a renunţat şi s-a dedicat definitiv psihanalizei şi literaturii. Reîntors în Grecia, a profesat psihanaliza, fondând primul grup grec de psihanaliză, aflat în legătură cu faimoasa Maria Bonaparte, soţie a prinţului Georgios al Greciei, care îi ţinea la curent cu progresul disciplinei. Şi-a completat mereu cunoaşterea în acest domeniu, încât a ajuns un expert în materie, participant la primul congres al Societăţii Internaţionale de Psihanaliză, ţinut la Zürich în 1949. În 1950 a fost primit în rândurile Societăţii de Psihanaliză din Paris.
Reacţiile ostile ale compatrioţilor săi nu l-au frânat deloc în pasiunea sa de promotor al acestei discipline, care a fuzionat, în mentalul său, cu suprarealismul. A organizat o expoziţie de pictură suprarealistă în propria vilă, cu picturi semnate de Max Ernst, Victor Brauner, Oscar Dominguez. A fost şi un mare fotograf, nedespărţit de aparatul său, graţie căruia imortaliza instantanee fermecătoare. Romanul Marele Oriental i-a apărut postum în opt volume, iar moştenirea sa artistică, uriaşă, a rămas parţial nevalorificată până astăzi.
Convertirea la suprarealism i-a schimbat viaţa, antrenându-i imaginaţia, intelectul şi destinul însuşi într-o procesualitate autentică, începând cu primele volume de poeme, Furnal şi Hinterland: „Vroiam, aşadar, să includ în poemele mele toate elementele care, cu voia sau fără voia noastră, sunt excluse din poezia consacrată sau ne scapă din vedere. Şi vroiam să le includ în aşa fel încât un poem să nu fie alcătuit pur şi simplu din una sau mai multe teme subiective sau obiective, determinate raţional şi dezvoltate doar în limitele conştientului, ci să fie alcătuit din orice elemente ce ar apărea în curgerea devenirii lui, independent de orice construcţie estetică, morală sau logică, standardizată sau convenţională. În acest caz, cugetam, am avea un poem dinamic şi integrat, un poem autonom, un poem eveniment în locul unei înşiruiri statice ale anumitor evenimente sau sentimente realizate în stilul a sau b” (Amour-Amour, p. 95).
Aderarea la poetica suprarealistă corespunde unui vitalism pe care-l manifestă deopotrivă în poezie şi proză: „Cine ştie, poate că aş mai fi căutat încă şi astăzi, dacă întâlnirea zguduitoare pentru mine cu suprarealismul nu mi-ar fi deschis ochii. Din acea zi, pot spune că mi-am dat seama aproape instantaneu unde se găsea drumul şi am aderat cu entuziasm, cu o bucurie autentică, la curentul acestei mişcări istorice. Auzisem chemarea ei şi am primit-o... Şi astfel, o nouă lume s-a deschis în faţa mea, ca o înflorire bruscă a unor miracole inepuizabile. O lume în jurul meu şi înlăuntrul meu, infinită şi incomensurabilă... Poezia se transformă în viaţă şi viaţa în poezie. Participarea noastră la orice fenomen sau eveniment nu mai e deloc exclusă. Un sentiment, un impuls, un cuvânt pot deveni entităţi palpabile, obiecte lucitoare palpitând de viaţă şi având o formă proprie” (ibidem, p. 97, 98).
Psihanaliza şi suprarealismul îşi dau mâna spre a-i unifica psihismul frământat într-o apercepţie miraculoasă a unei lumi aflate în permanent tremor extatic, sub zodia erosului etern (temele sale au fost, de altfel, cu precădere, erotismul şi marile călătorii): „Ochiul luminii e/ Ochiul Pantocratorului/ Şi creaţia e toată/ Mai întinsă decât cerurileˮ – Splendoarea numelor sacre, p. 321). Lirismul său, aparent simplu, plin de pasiune, de avânt emoţional, atinge notele unui panerotism cosmic vecin cu mistica (apare, tardiv, şi Hristos, dar unit cu Pan!): „Nicio tranzacţie comercială/ Nicio cateheză/ Nicio confuzie/ Nicio minciună/ Nu îi vor împiedica pe credincioşi şi pe cei cu sânge cald/ Să nu lase să se piardă o astfel de oră/ Iar frumoasa ţară a norilor «Nebuloasa»/ Să devină o ţară concretă palpabilă/ Ţara manifestării participării depline/ Ţara «Totul»/ Ţara «Pretutindeni şi Întotdeauna»/ Ţara «Întru veşnicie şi Acum»” (Sărbătorire, p. 341).
Într-o substanţială postfaţă, J. Bouchard evidenţiază atenţia aparte, acordată în procesul traducerii, acelor „cuvinte inocente” ce ascund „silabe insidioase”, lăsând inconştientul cititorului să fie bombardat dinăuntru, subliminal. „Această forţă diabolică – în sens etimologic, de incitator, de înşelător – a fost mult timp ignorată de criticii greci” (p. 385). Suntem de acord cu pătrunzătorul traducător canadian, atunci când afirmă că poezia lui Embirikos trebuie „recitită cu naivitatea înfrigurată a adolescenţei şi întreaga sfântă perversitate a bătrânului lup de mare versat” (ibidem). În pofida senzorialităţii primare, mereu exaltate, eros este învins de thanatos, astfel încât, în final, transa pură este cea care contează, ca în povestirea Bentiţa ori ca în Samuel Harding, unde bogătaşul moare îndată ce-şi împlineşte visurile, dar bucuria îl urmează, apoteotic, în imaterial.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul