Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
0
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Ciprian Chirvasiu − poezie şi negaţie

        Ana Dobre

Poezia este o formă de interogare a lumii pe calea intuiţiei, transpunând într-o revelaţie fulguranţa miracolului descoperit. Poetul devine o conştiinţă interogativă care poate propune o altă ordine în lumea cea aievea, o altă ordine în care să se releve propriul sens, altfel spus, viziunea lui, o viziune care structurează şi ordonează haosul cuvintelor şi, implicit, al lumii.
Un astfel de discurs liric, descoperim în volumul lui Ciprian Chirvasiu, Nimeni, nimic, niciodată (Editura Herg Benet, Bucureşti, 2013), poet care, în dimensiunea reflexivă a poeziei sale, ne propune o interpretare a raportului dintre eu şi lume din perspectivă gnoseologică.
În gnoseologia poetică a lui Ciprian Chirvasiu, se regăsesc umbrele şi luminile filozofiei creştine, prezenţa şi/sau absenţa lui Dumnezeu în lume. În lumina negaţiei – nimeni, nimic, niciodată −, totul cade în umbră. Dar în umbra acestor imagini putem descifra filozofia poetică, o gândire tinzând să transforme în metaforă şi simbol marea alegorie a lumii. Câteva imagini recurente – uşa închisă/interzisă, timpul marcat de obsesivul five o’clock, drumul, mimul, Cuvântul, pulberea, semn − au valoarea unor motive întemeietoare ale lumii sale poetice. Enumeraţia nimeni, nimic, niciodată, care creează, prin negaţie, imaginea lumii ca paradis în destrămare, îşi găseşte sensurile prin raportare antitetică şi antinomică: toţi, totul, totdeauna. Aceasta, pentru că lumea nu este lipsită de sens, ci doar că sensul se ascunde, iar cel care poate să-l (re-)descopere este creatorul. Când poetul pune sub semnul întâmplării: „Întâmplarea este cea mai mare iluzie/ care s-ar putea întâmpla vreodată”, şi echivalează întâmplarea cu iluzia, el sugerează că, în această aparentă lipsă de sens, se revelează, de fapt, Dumnezeu, Creatorul, căci există mereu o logică divină a vieţii şi a existenţei, relevabilă în relaţia dintre cauză şi efect: „Şi în păsările colibri, şi în giganţi există/ o cauză”. În această întâmplare care este o iluzie, moartea şi viaţa sunt prezenţe şi certitudini: „Morţile noastre sunt senine,/ fiindcă ne-au strâns cu totul/ la capătul rândului”.
Amplul poem Nimeni, nimic, niciodată, subintitulat Jurnal înainte de Facerea Lumii, aşezat sub sens biblic: „Ci Iisus s-a aplecat şi scria cu degetul pe pământ” (Ioan 8,6), dezvoltă filozofia poetică a lui Ciprian Chirvasiu prin relaţia dintre profan şi sacru, materie şi spirit, efemer şi etern. Taina celor scrise de Iisus „cu degetul pe pământ” este revelaţia poetului, revelaţie din care se naşte poemul cu sensurile lui, cu ipotezele lui care propun nu o nouă religie, ci un posibil sens care să clarifice rostul nostru în lume.
Triada negaţiei, semn al haosului de dinaintea ordonării christice, desemnează umanitatea, lucrurile, realitatea cea aievea, timpul sugerând triplul raport dintre om – lume – timp. Scriitura divină, sacră, este pusă în relaţie cu scriitura profană – o declaraţie într-un caz neelucidat de suicid sau crimă. Deşi impresia negaţiei şi a negării predomină, poezia nu lasă, în ciuda tragismului, sentimentul părăsirii lumii. Dumnezeu nu a murit, cum spune Nietzsche, iar aburul pe care-l suflă permanent, o ţine în fiinţă şi o ordonează, chiar dacă, aparent, stăpâneşte haosul. Întemeierea lumii prin Cuvânt este o cosmogonie, în care haosul e sugerat în imagini ale neantului, „nimeni, nimic”, nu exista omul, nu existau lucrurile, prin urmare, nici timpul, creaţie ulterioară a conştiinţei. Apariţia Cuvântului introduce ordinea, dar şi opusul ei, dezordinea, după cum Cuvântul poate construi sau deconstrui. Imaginea lumii sacre este completată de simboluri precum biblioteca, puterea, coridorul strâmt, piaţa, mimul, five o’clock, uşa, simbol ce desemnează spaţiile de deschidere, marcând intrările şi ieşirile – în viaţă, în moarte, dar şi în universuri ale cunoaşterii. Cel care traversează aceste spaţii, deschizând sau forţând uşile, se poate angaja în traversarea coridorului infernal la capătul căruia îşi constată singurătatea şi eşecul: „Gesturi care nu schimbă nimc. Şi aventura/ până la capătul coridorului infernal, unde/ creierul tău clipeşte atent, ca o şopârlă toropită./ Aştepţi să se întâmple ceva esenţial şi iată: el/ trântise la perete o uşă, iar dinăuntru se auzea/ cum cresc munţii şi el ieşise urlând pe maşinăria/ zburătoare”. Şi, totuşi, „lumea e mai bine alcătuită”, deşi nimeni nu aşteaptă pe nimeni, ceea ce provoacă neînţelesul, imposibilitatea de a accepta dualitatea, solidaritatea, iar nimicul stăpâneşte.
Pe „afişul alb” nu apare niciun semn, destinul nu se revelează, viaţa îşi secretizează sensurile. În poezia lui Ciprian Chirvasiu apare şi problema libertăţii omului („Liber e cel care nu e nevoit să plătească/ oameni.// Plătitul e Dumnezeu.// Banul văduvei face diferenţa”), înţeleasă ca exercitare a liberului arbitru, şi nu ca negociere într-un târg al compromisului cu propria viaţă.
Ceea ce dă sens existenţei este iubirea, acea iubire care înseamnă refacerea cuplului primordial, unirea singurătăţilor, acea iubire pe care „n-o mimează oamenii” şi care este „un fel de chemare la o pomană în doi”. Femeia este, în acest scenariu mitizat, o zână, purtând numele zeităţii Ondina, ipostază a femeii-înger din imaginarul romantic, femeia care călăuzeşte în Paradis, ca Beatrice pe Dante: „În Ziua de Apoi,/ chiuveta va fi întoarsă/ şi, Ondina, atunci, ne vom duce/ într-un fără de seamăn spaţiu.// tu îmi vei fi/ când stea, când cal de mare,/ eu – când balenă,/ când fregată// dar, sigur, ora exactă se va da/ după cum te vei hotărî/ dacă îţi convine să fii/ piranha sau algă,/ ca să-ţi fiu/ golf ori sticlă de plastic”. Când conştientizează păcatul şi îndepărtarea de adevărul absolut, revelat în Cuvântul-Logos, omul reface invers drumul, într-o întoarcere ab originem: „Dumnezeu este drumul invers”.
Plină de sensuri şi mustind de provocări, de interogaţii tulburătoare, poezia lui Ciprian Chirvasiu readuce în ecuaţia lirică metafora şi simbolul, semne prin care poetul proiectează în marele mister al lumii propriul sens, propriul mod de a înţelege lumea, de a-i accepta miracolul, de a o contempla şi de a o iubi.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul