Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
0
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Psaltirea lui Mihail

        Andrea Hedeş

Lirica lui Mihail Gălăţanu este o sabie cu două tăişuri, iar unul dintre aceste tăişuri se numeşte Eros, iar celălalt Thanatos, iar carnea īn care lunecă lama e viaţa īnsăşi, viaţa candidă, viaţa terifiantă, viaţa, iar īn urma lamei rămāne rana, iar din aceasta izbucneşte īn şuvoi poezia. O sāngerare provocată, pentru a elimina fluidul... liric īn exces, pentru a păstra un echilibru fragil, dar necesar, vital pentru trecerea prin această staţie care este viaţa īn lirica lui Mihail Gălăţanu. Viaţa este zona gri, este tărāmul nimănui şi deşertul tătarilor este, īn fapt, purgatoriul pe drumul īn şi dinspre dincolo, iar vehiculul care face posibil saltul īntre aici şi altundeva este moartea. Cele Douăsprezece cāntece īnaintea naşterii erau, īn fapt, cāntece ale zorilor, erau cāntece de jale pentru moartea dintru cele veşnice īntru sānge şi carne, īntru vieţuire şi vremuire. Poeme din volumele Despre cum iubesc īn timp ce mor (Charmides, Bistriţa, 2013) sunt imaginea īn oglindă a acestor cānturi de jale, sunt un alt fel de bocet, sunt imnuri, psalmi, cāntece, rugi de pregătire a marii treceri, nu compun o carte a morţilor, ci o carte a viilor, o carte de īnvăţătură despre cum se trăieşte pregătindu-te de moarte, despre drumul pe sārmă, īntr-o extenuantă echilibristică, pānă la saltul care se īntāmplă īn necunoscutul ce se deschide odată cu ultimul drum-primul pas pe cale.
Primul pas spre acest volum este şi el unul spre o altă lume: „Orice carte de poezie trebuie să fie o chilie īn care intri să te rogi,/ văruită pe dinăuntru,/ (lasă-ţi papucii afară.)// Nu carte de fală,/ ci doar o pătrăţică de rugăciune, cu o fereastră, sus,/ zăbrelită/ īn care tu īngenunchi cu foc, ca un templier din vechime.// Dă-mi mie, Doamne, loc de īnchinăciune īn carte/ − şi de slavă, şi de preamărire/ pentru tine” (Păzeşte-mă, Doamne, ca pe lumina ochiului).
Rugile cāntate din volumul Despre cum iubesc īn timp ce mor sunt un incandescent, senzual melanj de gānd păgān şi flagelare mistică. Mihail Gălăţanu este cānd un Orfeu care, cu lira sa, domoleşte viaţa furtunoasă ori īnmărmureşte cu melancolia şi cu acutul sentiment al morţii Tartarul: „pe patul de moarte se scriu cele mai frumoase poeme. Sīnt/ impregnate de pīntecul tău, zvīcnind către cer, (...) Curīnd vei fi pămīnt. Și eu am/ să calc, sfios, pe tine” (Pe patul de moarte se scriu cele mai frumoase poeme), cānd un David cāntāndu-şi penitenţa: „Sīnt un adunat de pe drumuri, Doamne, asta sīnt,/ Un strīns de pe stradă al Milei Tale./ Noroc cu Tine, Doamne, ce mă mai strīngi īntr-un trup,/ Noroc cu tine, ce mă mai īntorc īn ţīţīnii mei, īn care/ Cu ciocănaşe argintii/ M-au prins īngerii/ Dumitale” (Un strīns de pe drumuri al Milei Tale), (de)căderea īn păcatele lumii ori credinţa devoratoare la o liră care coboară īngerii pe pămānt şi īnalţă rugăciunea la cer. Pānă la urmă, acesta este Poetul, un mistic păgān pornit pe calea poeziei ca pe o strāmtă cărare ce duce, printr-un fel de nebunie mistică, la revelaţie şi care precum īn legende aşa şi pe pămānt, conduce la ridicarea simplului muritor la nemurire, o nemurire de care se bucură zeii, eroii şi poeţii. Pentru că, dacă īn aceşti psalmi de taină a inimii, a sufletului ce-şi cāntăreşte vremea rămasă Mihail Gălăţanu ne vorbeşte despre moarte, despre iubire şi din nou despre moarte, el ne aduce şi revelaţia. Cānd viaţa īl duce pe drumul Damascului, poetul este orbit de binecuvāntarea sau poate blestemul unei păgāne veşnicii: opera este viaţa de după moarte şi īnvierea artistului. Este această revelaţie un balsam pe rana poetului călător prin viaţă? „Omul e Opera, cu adevărat Omul e Opera, īmi spunea prietenul/ meu Dan. Opera iese afară din cuşca plămānilor şi rupe cu mīinile ei/ gratiile coastelor, le ascultă cum pīrīie. Opera/ decalotează craniul/ şi iese.// Opera spintecă burta/ şi tot iese.// Opera e ultima suflare,/ Nu vă daţi ultima suflare/ stingānd lumānări.// Pīnă la urma urmelor,/ Opera ca mustul,/ Ca sudoarea,/ Ca sudoarea amestecată cu sīnge,/ Tot iese Opera din voi./ Prin pori./ Prin piele.// O scot eu cu orice preţ. Opera? Dar care Operă?” (Omul şi Opera). Poemele dansează pe această revelaţie comoară un neliniştit, arzător dans al limbilor de foc aprinse de luciditate, ironie, melancolie, pesimism şi abandon. Īntreg volumul este un dans, uneori sabatic, tantric, şamanic sau dans sacru sufit, dans nupţial, dans īntre eros şi thanatos, īntre om şi animalul care zace īnlăuntrul lui, īntre om şi sacralitatea sa latentă, un dans īntre om şi bestie, īntre bestie şi īnger, un dans cu frumuseţea a cărei pecete īnsemnează tainic toate lucrurile, inclusiv sau, poate, mai ales cărţile de poezie: „Orice poem bun e un piron care ni se bagă īn cap/ Și se bate īn picioare. Cu toţii suntem răstigniţi pe crucea frumuseţii./ Ni se īnfig īn creier cuvinte frumoase. Cu cuvinte frumoase/ Suntem molestaţi. Un fel de bătăi cu flori. Viaţa e īncă frumoasă./ Și aşa va fi mereu pentru noi. Viaţa īncă ne dă fiori. Suntem atīt de perisabili. Atīt de/ Trecători. Crucea din inima noastră īnsă nu trece. Suntem un carnagiu/ Īn mijlocul bătăii cu flori” (Orice poem bun e un piron care ni se bagă īn cap).
Īntre patul de copil şi patul de moarte se īntinde un şirag de psalmi din care se ridică, la fel ca īn povestea sufită, īntrebarea: „Moartea dansează oare īn această lume? Cine īi pregăteşte locul dănţuirii?”.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul