Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
0
Premii

   
Cautare dupa nume autor

„Vultur dominator striveşti nemărginirea”

        Horia Gārbea

Dintre marii poeţi ai generaţiilor 60 şi 70 am avut onoarea să cunosc destui, pe toţi aproape, desigur pe cei care au avut şansa de a trăi pīnă măcar īn anii ’80, cīnd mi-am īnceput şi eu cariera literară. Totuşi, am ratat pīnă deunăzi o īntīlnire faţă īn faţă cu Ovidiu Genaru, cel care a debutat īn 1966 īn Colecţia „Luceafărul” a EPL, dar pe care l-am citit prima dată douăzeci de ani mai tīrziu, īntr-o antologie din Colecţia Hyperion de la Cartea Romānească, una īn care s-au adunat nume prestigioase.
Iată că īn iulie, la Casa Scriitorilor din Neptun – ce dovadă mai bună că este un loc salutar pentru scriitori şi īntīlnirile lor? –, l-am cunoscut pe Ovidiu Genaru, acum legendar autor din Bacău, un poet alături de care m-am simţit īn prezenţa unui veritabil maestru.
Cu acest prilej, poetul mi-a oferit cel mai recent volum al său, Graffiti. Afişe. Insomnii (Editura Ateneul Scriitorilor), pe care l-am citit şi recitit īn insomniile marine inevitabile, avīnd ca zgomot de fond valurile neliniştite.
Ovidiu Genaru se arată īn acest volum un autor profund, la care instinctul ludic iese la iveală acolo unde pericolul căderii īn patetism o impune. El este un reflexiv rezervat şi un impulsiv care ştie să se tempereze. Experienţa uriaşă, adunată īn zeci de volume, contribuie la consolidarea impresiei că poetul ştie mult mai mult decīt spune şi nu dezvăluie decīt ceea ce consideră a fi esenţial şi doar lucruri pentru care a găsit şi tonul potrivit.
Īn poezia lui Ovidiu Genaru al anului 2014 nu există nici măcar un gram de ostentaţie. Aşa cum – comparaţie inevitabilă īn golfurile Olimpului – aşii īnotului īnoată pentru ei, īn timp ce masa bălăcitorilor vor să impresioneze pe cīte cineva, poetul polemic-bacovian se exprimă deplin īn relaţie cu realitatea, şi nu cu vreo percepţie a ei prin grila unui timp sau mode. Adică, vorba clasicului, dincolo de mode şi timp, īn Olimp, de data asta nu cel părăginit al Mangaliei ci, evident, al zeilor uvedenrozi.
Autorul Patimilor după Bacovia pretinde că scrie „grafitti”, nişte picturi, eventual ideograme, grăbite care maculează realitatea sau, după caz, dau culoare ternelor pasaje impersonale şi alienante, lasă, aşadar, amprente cu personalitate pe locuri lipsite de individualitate, cam cum făcea concitadinul său, „palidul Vasiliu” (evocat ca atare), subliniind atīt de puternic banalitatea unui oraş sufocant cu „cīţiva morţi”, īncīt scotea pentru totdeauna din banalitate „cetatea aceea īn care se moare curat vineţiu”, cum o numeşte Ovidiu Genaru.
Aşadar, trecerea contingentului īn metafizică şi a clisei dintr-o rīpă īn Uvedenrode, cu imagini frizīnd suprarealismul, cam ca la Virgil Mazilescu, iată ţinta pe care Ovidiu Genaru o atinge fără efort vizibil. Căci „metafizica moţăie la ghişeul poştei”, iar „vīntul cīntă īn butoaiele curţii interioare”. Evident, numai pentru cine īi percepe cīntul supramuzical. Dar nu şi suprasexual, pentru că poetul e om şi, din cīnd īn cīnd, „chiloţeii tanga imprimaţi cu versuri de nichita/ pe faţă pe verso/ reliefează un/ iepuraş parfumat cu brumaru”.
„Uneori ne atinge cu boarea lui suavă absurdul.” Vedem bine şi nu ne īndoim nicio clip㠖 pentru poet absurdul este o categorie pozitivă, dar nu devine o predilecţie, īntrucīt el are īncă destule răfuieli cu realitatea şi cu realismul. E drept c㠄un adio imperceptibil/ fracturează īmbinările tale cu acropolea/ acestei lumi”, dar şi cele mai evanescente lucruri au o dimensiune tangibilă, de „lumină s-o sapi cu cazmaua”.
De o factură similară sub aspectul comunicării cu „graffitiurile” sīnt „afişele”, dar formal ele se deosebesc prin faptul că grupează enunţuri scurte, minimale, aparent disparate, despărţite clar de asteriscuri. O frază, uneori o propoziţie şi atīt, adică nu mai mult, are de „afişat” poetul pe uşile catedralei din Wittenbergul personal, pe care credinciosul īn poezie le poate parcurge odată cu īndoielile proprii, căci multe afişe i se adresează direct, la persoana a doua. „Vei fi şi vei fi īmplinit numai jinduind primejdioasele fructe” (Afiş 11), hotărăşte Ovidiu Genaru, nuanţīnd arghezianul vers „primejdia o caut şi o isc”.
Afişele lui Ovidiu Genaru sīnt constituite din poeme miniaturale, care īnsă nu au nimic de-a face cu spiritul de haiku, amprentate de concepte („an magic anul liliacului meu norocos/ an de o clipă/ dar īmi ajunge”), sīnt mai aproape de arta serială īn maniera lui Richard Paul Loshe. Matricele lui nu sīnt īnsă vectori, precum Coloana fără sfīrşit la Brāncuşi, nici nu sīnt constrīnse la bidimensional, ca la Loshe şi alţi pictori, ci au – ehei, avantajele poeziei – multiple dimensiuni de dezvoltare. Apoftegmele, uneori ironice („Ţi-e foame. Aminteşte-ţi de binefacerile setei”), lovesc direct şi pieziş, iradiază. Poetul „ajunsese cu figurile la capătul tablei” şi deci e constrīns a continua demonstraţia īn aer, īn abstract.
Ovidiu Genaru este un poet exemplar īn special prin modul īn care adună sintagmele cu īnţelesuri diferite sau aparent fără niciun īnţeles, pentru a semnifica (şi a seduce) īn ansamblul lor tuşe puternice şi care izbesc ochiul (poetul e totuşi un mare vizual), dar se cuvin īnţelese numai īn cadrul unei construcţii care este poemul īntreg. O supratemă a volumului este trecerea timpului care presar㠄sarea senectuţii” pe existenţă şi, implicit, a caducităţii artei care este grafitti şi afiş efemer, peste care se suprapun din timp īn timp alte semne, se lipesc alte postere. Īn concluzie, pe ultimul mohican liric īl melancolizează condiţia sa omenească: „Vestea că-s om mă umple de melancolie”.
Īn calea timpului, poetul īşi lipeşte – cīt vieţuieşte – afişele care exaltă şi deploră totodată curgerea vremii. El asociază ori opune, după caz, nemărginirii şi veşniciei din marele circuit temporal trăirile „micului circuit” biologic şi sentimental, nu mai puţin important, īntr-un continuum existenţial şi un discurs liric de o impecabilă, tulburătoare expresivitate. Textul său se īnalţă ca un „vultur dominator”. Atinge astfel, īn cele mai frumoase dintre poemele volumului, multe memorabile, eminenţa strofei marelui său concitadin, Bacovia, pe care, la īntīlnirea noastră recentă, mi-am permis să i-o reamintesc lui Ovidiu Genaru: „Nemărginire, veşnicie/ Īn ochii tăi sīnt cel mai laş./ Īnvaţă-mă filosofie/ Iubesc o fată din oraş”.
Īn pragul īmplinirii a 80 de ani de către poet, volumul de acum confirmă ceea ce ştiam: Ovidiu Genaru īşi are „afişul” pe cel mai reprezentativ panou din hall of fame al poeziei noastre.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul