Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

O poveste despre caracter şi demnitate

        Nicoleta Milea

Individualizare vie a unor amintiri mai veridice decât orice istorie, INCREDIBILA POVESTE A IOANEI BRĂTIANU spusă de Doina Doru, ediţie îngrijită de Dinu Adam, publicată în cadrul Proiectului eLiteratura, în format electronic şi tipărit, Bucureşti, 2013, „nu e o carte despre Brătieni sau despre regi. Este povestea unor părinţi care şi-au salvat copiii într-un mod neaşteptat şi dureros pentru toţi. Este povestea a trei copii trimişi singuri în lume, care au învăţat, au supravieţuit şi au devenit oameni adevăraţi”.
Tomul (202 pagini) recreează „personajul” pornind de la persoana reală, Ioana Brătianu, care poartă în individualitatea sa o serie de semnificaţii demne de tipologia unui caracter puternic. Nimic nu este născocire, nimic nu este ficţiune, nimic nu este arbitrar. Totul este prezentat în raport cu spiritul dintr-o anumită epocă, esenţializarea faptelor realităţii devine idee, interiorul devine exterior, conţinutul dă sens formei şi prospeţime modalităţii de receptare a universului uman, într-un gen aparte. Charismatica publicistă Doina Doru realizează din crezul existenţial, convingerile şi principiile de viaţă ale Ioanei Brătianu (fiica celebrului istoric şi om politic Gheorghe Brătianu, ucis la Sighet în aprilie 1953, şi a principesei Elena Sturdza) o remarcabilă carte de memorii. „Iscusinţa” autoarei este relevantă pentru evidenţierea elementului interiorizat (subiectiv) al protagonistei, accentul fiind pus nu neapărat pe silogism, ci pe nemijlocita imagine a omului înzestrat cu conştiinţa libertăţii şi independenţei sale.
Concepând obiectul memoriilor ca fiind realitatea trăită în devenirea sa continuă, publicista conchide apodictic: „Îi sunt recunoscătoare pentru că o vreme m-a lăsat în viaţa ei, îi sunt recunoscătoare pentru istorioarele care pot părea fleacuri, dar care fac vie realitatea şi oamenii. Iar, dincolo de întâmplările pe care mulţi nu le ştiu, există o semnificaţie mai adâncă despre o lume care ţinea la principii, demnitate, adevăr şi respect pentru ceilalţi. Valori pe care trebuie să le readucem în viaţa noastră”. Acestea sunt idealuri fundamentale pe care ni le propune autoarea şi pe care le exprimă cu deosebită plenitudine, nuanţare şi complexitate, deopotrivă, artă a spiritului şi a conştiinţei istorice.
Ea apreciază: „Trecutul are multe feţe şi fiecare a ales-o pe cea care i-a plăcut sau i s-a potrivit”. Calea depăşirii imediatului o asigură, după autoare, „încăpăţânata” sete de adevăr, de cultură socială, de muncă (indiferent de natura ei: fizică sau intelectuală), ca stâlpi de rezistenţă ai formării individuale. Logica structurală a cărţii (trei părţi inegale ca dimensiune, raţiune ce nu se cuvine a fi neglijată) pătrunde în spiritul cititorului, deschizându-i noi orizonturi de cunoaştere, dar şi de înălţare morală.
Aceste memorii inedite, unice în felul lor, reconstituie drumul redescoperirii sinelui, constituind, totodată, o mărturie certă asupra unei personalităţi puternice, care a trăit o serie de experienţe decisive, ce i-au marcat pentru totdeauna opţiunile, modul de a gândi şi de a înfăptui. Cu o deosebită fineţe şi sensibilitate, Doina Doru surprinde faptul ca atare, devenit document de viaţă, expresia pură a sa, verosimilul, autenticul. Cartea nu se constituie doar ca un document al trecerii, ci şi ca o mărturie a oamenilor, a locurilor şi amintirilor. De aici şi eterogenitatea stilistică, în simbioză, emiţător-receptor, cu schimbarea rolurilor, când situaţia o cere. Unele capitole sunt scrise fie în maniera confesivă cu accente de raporturi interindividuale, care se obiectivează şi se concretizează în planuri distincte, sub aura sobrietăţii şi inteligenţei ascuţite, fie având un vădit caracter polemic.
În temeiul unei viziuni de largă respiraţie dialogică, Doina Doru, în secvenţele despre copilărie, despre societate, despre regi, prinţi şi prinţese la Fribourg, despre facultatea la Paris, despre meseriile Ioanei, despre calvarul părinţilor, despre mondenităţi etc., izvorâte din cunoaşterea nemijlocită a vieţii, ajunge la înţelepciune: „...trebuie să ştii cum se face un lucru pentru ca să ai pretenţia ca altul să îl facă bine”, „amintirile copiilor sunt ca bârfele oamenilor mari”, „dictaturile se repetă în cele mai mici detalii”, „în momentele de convulsii sociale ies la suprafaţă părţile mai puţin vizibile ale societăţii, dar care au o acţiune nocivă, în timp ce ceilalţi oameni se ascund sau, în orice caz, nu se pun în evidenţă”, „asta e politica obişnuită: să «ajuţi» conflictele în familiile pe care nu le vrei prin preajmă”, „cu cât te enervezi mai mult şi te baţi cu timpul, cu atât mai mult lucrurile merg mai prost”.
În relatarea Doinei Doru cunoaşterea echivalează cu o netăgăduită „autocunoaştere”. Prin Ioana Brătianu, ea aduce în faţa cititorului un model de voinţă şi de acţiune, de adevăr necondiţionat şi de autentic spirit înalt.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul