Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
0
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Christosul de tablă

        Nicolae Rotaru

Undeva, pe Cursa (una dintre cele vâlcelele care se unesc şi, astfel, fac să se nască Valea Seacă), exista un puţ din ciment şi o cruce de lemn. Ambele – părăsite. Între ghizdurile de ciment, în ochiul bolnav din fundul pământului am aruncat şi eu pietre, beţe, bolovani.
Apoi, sătenii înşişi au început să răstoarne gunoaie, hoituri, netrebuinţe, aşa încât fântâna a murit. Au rămas, un timp, ghizdurile, după care puţul a dispărut, spart de copii şi ros de intemperii. Crucea a rezistat mai mult. Avea un Christos de tablă, colorat şi răstignit pe ea.
După ce oglinda din fundul puţului a dispărut, ţinta pietrelor copiilor văcari (ca vecinul Sorin Nedeleanu) sau căprari (ca mine) a devenit crucea. Mai ales capul de tablă al Crucificatului, care făcea zgomot la contactul cu piatra şi omologa, astfel, reuşita loviturii. Nu ştiam noi de zisa Mântuitorului („Cine se simte nevinovat să ridice piatra...”), dar chiar eram copii proşti şi nevinovaţi. Păcătuiam cu bună neştiinţă.
Abia când bisericoasa Frusina Bizubac, nevasta lui Tilici Gâjgan, legionarul, zisă şi Fleaşca sau Suveica, ne-a văzut şi ne-a afurisit pentru fapta-ne reprobabilă, mi-am dat seama (eu, căci Bebe Cioplea, Sorin Hoarnă, Miţilică şi Şoaşili, tovarăşii mei de joacă, n-au înţeles de ce-i blestema Gâjgănoaia!), am priceput care e vina şi păcatul săvârşit.
Poate, după aceea, o parte din necazurile ce s-au ţinut lanţ în devenirea mea or fi avut cauza şi-n acel comportament... anticristic. Poate... zic şi mă-ndoiesc (dialectic). Asta, până atunci când, cerându-I-se Tatălui Ceresc să mă ierte pentru greşeala cea cu voie şi fără de voie săvârşită cu trupul, cu fapta şi cu gândul, o să-nţeleg, din opţiunea Creatorului, cum Crucea din Cursa a murit şi ea încet, roasă de vânt şi ploi, cioplită ca şi cea de pe Golgota cu bricege de aţâţătorii de foc pentru friptul bureţilor sau alungatul ţânţarilor.
Crucificatul de metal s-a spălăcit, i s-a scorojit vopseaua şi a căzut din cuiele în care fusese bătut. Cât au trăit ăi bătrâni – Iorgu, Vlăduţ, Marin Şchiopu, Dahalea –, i-au mai împrospătat culorile şi i-au mai bătut câte un cui în tălpile şi palmele de tablă. Un timp, Defunctul de pe crucea moartă a bântuit de acolo-acolo, purtat de vânt sau de jocurile noastre. A ţinut şi loc de poartă în fotbalul cu mingi din cârpe sau a servit drept apărătoare în vatra focului aţâţat.
Din mintea mea cea de pe urmă, şi puţul părăsit, şi crucea dispărută refuză să dispară. De câte ori merg pe plaiuri vălisecene să-i arăt nepotului Matei cum arată raiul, îmi amintesc de reperele copilăriei: vizuinile vulpilor şi fagii scrijeliţi din Vâlceaua Strâmtă, popasul „La Tarifă” şi culcuşurile căprioarelor din Valea Voinii, dar mai ales de puţul părăsit şi crucea cu Iisus de tablă vopsită, din Cursa. Îi povestesc, aferat, piciului, dar el ori nu înţelege, ori nu-l interesează, căci mă întreabă, oarecum pe lângă subiect:
− Dar unde-s fagii scrijeliţi, bunicule?
Da, are dreptate, defrişarea în masă a lăsat dealurile fără podoaba de fagi şi carpeni, stejari şi frasini, salcâmi şi arţari. Ce să-i răspund?
− Nu ştiu, Matei. Au îmbătrânit şi ei şi au murit...
− Ba nu! Au fost tăiaţi şi prefăcuţi în fluiere!, mă surprinde şcolarul debutant.
− În ce?!, mă mir eu, profesorul diletant.
− Păi nu mi-ai citit tu „Mioriţa”, poezia aceea cu oaia năzdrăvană şi ciobanul ucis care zicea să i se pună la cap „fluieraş de fag...”?
− ...Mult zice cu drag... intrai în joc, după care izbucnii în hohote...
− De ce râzi, bunicule?
− Chiar: e de plâns! Au chelit toate dealurile ca să facă un fluieraş...
− Păi cred că au făcut mai multe...
− Da... Ai dreptate... Ca să avem cu ce fluiera a pagubă cei ce nu ştim s-o facem pe degete sau direct printre buze...
− Am învăţat să fluier şi eu pe degete, bunicule..., schimbă sensul dialogului cel aflat la vârsta nevinovăţiei, la fel ca mine atunci când lapidam trupul zincat al lui Mesia.
− Bravo... Aici poţi fluiera cât vrei...
− Dar nu se sperie căprioarele şi iepurii?
− Nu se mai sperie că şi-au mutat sălaşul fiindcă li s-au demolat casele...
− Aveau case?!
− Casa jivinelor, fiarelor, păsărilor, animalelor este pădurea. Codrul des... era blocul lor de locuinţe, dar acesta a fost surpat, defrişat, demolat, cărat la vale, pus pe foc sau făcut
− ... scânduri pentru mese, paturi, vile, case ale celor de la oraş
− Dar de ce copacii nu s-au apărat, bunicule?
− I-au prins gaterele şi fierăstraiele aţipiţi. Le-au retezat capetele şi trupurile.
− Vezi... de-aia nu vreau să dorm singur...
− Păi ce, tu eşti copac?! Plus că tu stai în oraş, la bloc, unde nu sunt fierăstraie.
− Ba sunt. Am văzut eu cum tăiau copacii în spatele blocului ca să-şi facă un nene parcare pentru maşină şi chioşc de dulciuri-răcoritoare.
Mai spune ceva! Copii precoci cu bunici deştepţi! Sau invers. O dau la întors, cum spunea, pe-aceste locuri, cu câteva decenii înapoi, Miţilică:
− Matei, dacă tu ai avea drujbă, ce arbori ai vrea să tai?
− Eu aş vrea să tai tăietorii de arbori.
− Cum?! De ce?!
− Fiindcă ei omoară planeta. O sufocă. Şi pe ea, şi pe noi. Ne lasă fără aer.
− De unde ştii tu asta?
− De la doamna învăţătoare. Pădurea cu copacii, vegetalele sunt prietenii omului, care ne asigură aerul, umbra, liniştea, izvoarele, pârâurile, râurile, lacurile sunt tot prieteni ai omului, care ne asigură apa de băut şi de spălat, iar animalele, păsările, peştii, pomii, plantele, cerealele sunt alţi prieteni ai noştri, care ne dau hrană: carne, ouă, lapte, brânză, unt, legume…
Lecţie, nu altceva! Însuşită şi predată. Primită şi dăruită. La faţa locului. În teren. Mediu frământat şi despădurit. La locul faptei. Îl iau pe asasinul de ucigaşi de codru şi-l strecor printre buturi şi mărăciniş spre drumul izlazului, la sondă. La jumătatea distanţei pe-acele coclauri ale copilăriei mele desculţe de culegător de ciuperci, agaricus campestris, cum aveam să aflu de la doamna Ecaterina Popescu, Matei îmi atrage atenţia că nu mai putem continua ofensiva spre brontozaurul de oţel negru şi fioros de la marginea pădurii Braşniţa, chit că suntem înarmaţi cu spade laser meşterite de mine din lemn de corn.
− De ce?!, îmi întreb cobeligerantul.
− Păi tu nu vezi pancarta?
Abia atunci, la marginea batalului năpădit de păpuriş şi populat cu batracieni, disting o ditamai pancarta. Apăruse în locul celei pe care, mai ieri, scria: „Scăldatul interzis: pericol de râie, şerpi şi lipitori!”. Altă pancartă, alt avertisment acum: „Proprietate privată!ˮ.
Matei observase... pericolul. Citise textul şi-mi atrăsese atenţia preventiv.
Izlazul vălisecenilor privat? Cine l-a cumpărat? Dar cine l-a vândut? Domn primar Ceainic, care-i numele investitorului strategic? Nu cumva acela a cheli şi coclaurii copilăriei mele de adâncăţean? Fiul satului şi cetăţeanul de onoare al Leordenilor te întreabă.
Facem cale întoarsă. Coborâm pe celălalt versant, care dă chiar în Cursa. O ciută rătăcită sau... nostalgică ne iese în cale, ne priveşte buimacă, parcă surprinsă că n-avem în mână fierăstraie mecanice. Sau, mai ştii, arme de foc la fel ca veneticul şi militarul acela deblocat pripăşit în casa unui defunct în Valea Seacă. Precaută, totuşi, şi suspicioasă, se-ndepărtează ţopăind spre Braşniţa. Dacă nu ştie să citească interdicţia scrisă cu negru pe albul dreptunghiului de lângă batal, îşi asumă pericolul şi riscul.
− Dacă ne-ar fi atacat ce-ai fi făcut?, încerc sentimentele lui Matei.
− Căprioarele nu atacă... Plus că am sabie laser şi mă apăr...
− Şi bunicozaur să-ţi sară în ajutor..., completez.
Se-aude, ca-n Ion Creangă, cucul armenesc: pu-pup-pup!
− Pupăza din tei, bunicule!, constată Matei.
− E pupăza din gorun, nepoate. Uite, arborele acela mare şi rămuros e plin de scorburi şi de cuiburi. Era la fel şi atunci când eu eram ca tine şi băteam, cu tălpile goale, aceste locuri. Îi ziceam Zmeul-Zmeilor.
− De ce-i ziceaţi aşa?
− Fiindcă nu apăruseră dinozaurii.
− Cum nu apăruseră, că aceste reptile uriaşe au trăit în cele mai vechi timpuri!...
− Reptile ai zis?
− Da, ca şopârlele, guşterii, salamandrele, ratonii şi cameleonii de azi...
− Măi Matei: dacă tu ştii atâtea, ce mai cauţi la şcoală?
Nu-mi mai răspunse fiindcă se-auzi, deranjată de noi, desigur, o gaiţă.
− Aia-i pupăza?
− Nu. Îi seamănă întrucâtva, dar nu e pasăre călătoare. Rămâne cu noi ca vrabia, piţigoiul, cioara, coţofana. I se mai spune şi zburătoare stricătoare, fiindcă atunci când e flămândă dă iama în cuibare şi fură ouăle de găină. Se numeşte gaiţă.
− Da, poartă numele gagicii lu străbunică-tu: Mia lu Gaiţă din Cioceşti!, se auzi dintr-un tufiş, speriindu-ne pe amândoi, glasul colegului meu de joacă Sorin Hoarnă, acum om în toată firea, aproape septuagenar, care, ca şi ta-su, Tită Nadoleanu, mai ieri, se afla cu vaca şi caii la păscut în zona crucii defuncte şi-a puţului astupat. Ne auzise dondănind, s-a ascuns şi a vrut să ne surprindă. A reuşit. Informaţia sa despre Nicu Gaiţă şi nevasta lui cea rea de muscă, ştiută de toţi ca împărţitoare de nuri, inclusiv lui Costică Trucală, tatăl meu, era redundantă. Pentru Matei, mai mult decât atât: de neînţeles. De aia am şi trecut uşor peste ea. Am dat mâna, ne-am amintit păţanii din pruncia noastră fără tabletă şi computer. După care l-am întrebat:
− Cine a cumpărat, măi Sorine, izlazul?
− A fost retrocedat lui popa, ca despăgubire că au pus sondă pe pământul lui, iar cuviosul l-a vândut unui Itzic pripăşit pe la Toporoveni. Unul din neamul lui Guşă. Mă rog, Gushy ori Gussi, că nici nu se ştie cum îl cheamă de fapt... Ca pe personajul ăla Nelu Roată... sau Roth ori Kolesov din cărţile tale... Se-aude că o să vie ăia de la Gabriel Resources să ghionoşească locurile ca să caute gaze de şist... Eu credeam că ştii... ca mahăr de onoare al comunei și al județului.
M-a frisonat. M-a blocat. M-a făcut să văd împăienjenit. Mi s-a vălurit în priviri bătrâna şi dispăruta cruce cu Christosul ei de tablă răstignit şi bătut cu pietre de noi, copiii, dintre care doi, iată, s-au revăzut la vârsta cheliei sau părului alb şi vorbesc ca doi ţărani ce sunt – unul urbanizat, celălalt... ruralizat! M-am frecat la ochi, dar crucea sfântă părăsită şi ucisă de la intrarea pe Vâlceaua Cursei continua să mi se pară că se află la locul ei, ca un strigoi de lemn, o arătare înspăimântătoare, o sperietoare dintr-o livadă atacată de păsări stricătoare ca gaiţa sau cocoşarii.
Matei s-a plictisit de nenea ăla nebărbierit şi ştirb care vorbeşte prostii. Zice, strategic, ca un nepot de ofiţer de carieră ce e:
− Bunicule, mi-e foame!
− Păi n-aţi vânat nimic, mă? Nici un iepuraş, nici o căprioară sau măcar o gaiţă ori o pupăză din tufanul Zmeilor?, sări cu gura tot Nadoleanu.
− S-au epuizat bateriile, că noi avem arme cu laser. Mergem să le încărcăm şi revenim după masă... zic eu şi lui Matei îi place găselniţa.
− Aha..., se face vecinul că-nţelege. Poftă mare... Să vii, Fane, diseară să-ţi dau o oală de lapte eco.
− Mulţumesc... Hai, Matei. O luăm pe scurtătură spre Tarifă...
− Greşit. Vezi c-a închis Miercuricioiu pădurarul cu plasă de Buzău. A mutat hotarele, a cumpărat via lui Indrei Împuşcatul şi partea de moştenire a soru-mii. Gata! Nici la Răzoare nu mai poţi intra. În curând, Valea Seacă o să se înfunde la Dochiţari şi Hancarezi.
Pădurea, izlazul, vâlcelele, Braşniţa le-au cumpărat investitorii strategici. Ne-am dat dracului! Parcă văd că la nuc la gura uliţei o să pună vamă, post de control-acces Valeaseacănberg!...
Mă-ndepărtez şi mi se pare că vorbele lui Sorin sunt pietrele cu care aruncam noi în Răstignitul de pe Crucea Cursei: mă izbesc direct în auz, îmi scrijelesc pojghiţa creierului ca un diamant care croieşte o foaie de geam.
Nici nu ştiu când am ajuns în bătătura natală. Fii rătăcitori. Generaţii pierdute şi regăsite. Oare? De unde timp şi apetit pentru filozofie dacă ne ghiorăie maţele? Mama Tanţa Trucală ne-a aşteptat cu ochiuri salvate de la coţofană şi cartofi prăjiţi recuperaţi de la coropişniţe. Eu, luptătorul cu morile de vânt, şi Matei, războinicul dinozaurilor, ne întorsesem înfometaţi de la război. O încleştare a nervilor. O linişte dintre două focuri de armă a neliniştilor care bântuie lumea. Lumea plantelor, a animalelor şi a oamenilor. Lumea viului ucigaş. Ucigător. Agresiv. Iresponsabil. Terminator.
Nici un Durth Maul, nici un Jedi Luke sau Lord Sith cu sabie dublă roşie, nici măcar un cetăţean de onoare, ziarist de investigaţii, militar de rezervă, profesor de prestigiu şi romancier realist nu mai poate face nimic. Singura undă de optimism o reprezintă apetisantul miros de mâncare. Şi, dintr-un arbore supravieţuitor, trilul unei păsări aflate mereu de pază, cum îi spune şi numele – privighetoarea –, care parcă ne urează poftă bună.
Înghit dimpreună cu oul răscopt de pe carnea de tubercul scorojit şi gândurile se torc singure din ţeasta mea care arată ca dealul din faţa casei: chelit de cărpiniş şi făget. Parc-aud reproduse ca de pe-o placă de vinil învârtită pe patefonul lui nea Rică al lui Marin Şchiopu că undeva, pe Cursa, exista un puţ părăsit şi, lângă el, o cruce cu un Iisus Christos decupat din tablă, vopsit şi răstignit, în care noi, copiii, aruncam cu pietre. Poate că din cauza asta asupra Văii Seci s-a abătut greu blestem care, deşi a căzut pe copaci şi jivine, se răsfrânge şi asupra oamenilor. Pesemne că de aceea nu se mai opresc şi puhoaiele, iar cătunul, de parcă ar vrea să se îngroape şi el lângă duşii din veac, a luat-o la vale pe Curmătură, pe-acolo pe unde trece drumul spre cimitirul Călugăriţa! Poate că nu e din această pricină... Dar, orice-ar fi şi oricare ar fi cauza, bine nu e deloc.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul