Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Un eseist pentru neliniştea noastră – Andrei Vieru

        Nicolae Coande

Într-un interviu acordat lui Sebastian-Vlad Popa în revista Infinitezimal nr. 4/2014, pianistul şi scriitorul francez de origine română Andrei Vieru respinge alegaţia intervievatorului potrivit căreia ar „ţine să ne năucească” prin preocuparea sa multilaterală pentru arte ca scrisul, muzica, matematica: „Nu ţin să năucesc pe nimeni. Cânt la pian şi scriu. Nu sunt însă primul care să-şi fi împărţit timpul...”. Urmează, în exemplificarea sa, o listă de artişti care au avut în egală măsură pasiunea scrisului şi a muzicii: Nietzsche, Garcia Lorca, Karl Popper, Pasternak, Tagore, Alberto Savinio. Enumerarea nu ţine însă de dorinţa lui Vieru de a epata, prin afilierea la o „sectă” atât de ilustră, căci îi repugnă în grad înalt orice formă de snobism şi este primul care veştejeşte în eseurile sale succesul, celebritatea de 15 minute anunţată de Warhol: „E indecent să ai succes”, cu trimiteri clare  la discuţiile cu tatăl său, compozitorul Anatol Vieru, care respingea „slugărnicia faţă de succes”, „linguşirea puterii şi a bogăţiei” de care se făceau pasibili atâţia artişti aparent mari ai epocii.
Stabilit în Franţa din 1988, Andrei Vieru este cunoscut profesioniştilor şi melomanilor pentru reputaţia sa de pianist, însă în mediile literare româneşti este cvasinecunoscut. A fost student al lui Dan Grigore, cu care a înregistrat Le sacre du Printemps, de Igor Stravinski. În 2013 a apărut la Curtea Veche prima sa carte editată în Franţa, Ecleziastul vesel (Seuil, 2007, în ediţia originală), o colecţie de eseuri dedicate unor personalităţi care l-au sedus, impresionat sau îngândurat pe artist. Căci Andrei Vieru este un reactiv, un ironist dublat de un analist fin al criteriilor subtile care fac dintr-un artist faimos un reper al artei sale sau doar un bond a cărui faimă se trece odată cu turbulenţa provocată. Portretul făcut tatălui său, ilustrul Anatol Vieru, este totodată şi un posibil autoportret, întrucât fiul împărtăşeşte credo-ul celui care l-a iniţiat nu doar în tainele muzicii, dar şi în rara, subtila, infinit delicata nuanţă a artei de a gusta cultura fără ipocrizii şi prejudecăţi haute-couture.
Pentru Andrei Vieru, artistul autentic, truditorul atât de rar, este cel care face o muncă obstinată, 365 de zile pe an: „Când lucrezi din zori până în noapte, în tine se trezeşte ţăranul, care, sub jugul muncii, nu are răgazul să-şi inventeze – ca noi, citadinii – o mască: atunci când eşti robul unor imperative, nu ai timp de ifose”. Amintirile despre tatăl său şi despre etica „protestantă” a muncii şi a creaţiei lui Anatol Vieru sunt dublate de un puternic sentiment, cum altfel, filial, dar şi de o neafectată luciditate. Căci Andrei Vieru încearcă să regăsească în memoria afectivă nu doar iubirea pentru cel care l-a iniţiat în muzică şi cultură, ci reface o arheologie personală a sentimentelor şi ideilor care îi legau pe cei doi în plimbările făcute împreună. Se năştea astfel prilejul de a se destăinui fiului, ca unui confident de încredere. E un act de iubire al tatălui care îl face pe fiu copărtaş la gândurile, căutările, chiar temerile sale, o iniţiere a tânărului bărbat într-o lume dominată adesea de ipocrizie şi false valori. Atunci când, aparent dominat de un scepticism de sorginte latină, Anatol Vieru îi vorbeşte despre provincie şi provincialism, tânărul ascultă (sau regăseşte în scrierile lăsate moştenire) un adevărat rechizitoriu adresat lumii contemporane, dominată de nevoia de faimă şi strălucire, însă afectată de ipocrizie şi impostură. Am pronunţat termenul „rechizitoriu”, însă Andrei Vieru ne previne că tatăl său era omul cel mai naiv, incapabil de cabale în a-şi susţine şi promova interesele, deloc agresiv, tolerant şi prevenitor cu cei din jur, necultivând relaţii cu puterea sau cu oameni care l-ar fi putut ajuta în vreun fel anume, însă dotat cu un simţ al măsurii şi al justeţii care i se transmite ideal fiului. Detesta artistul de bun gust, pe cel care vrea să fie în regulă, pentru că nu îndrăzneşte să tulbure, să inoveze, ci se menţine într-o plăcută aurea mediocritas. Despre provincie şi spirit provincial ne-a lăsat aceste gânduri pe care le putem confrunta cu gândurile proprii, formate în aceeaşi lume în care a trăit Anatol Vieru şi pe care o vedem continuată în forme viclene şi astăzi, când infinita combinaţie a imposturii şi a talentului de reclamă au luat locul valorii şi muncii care creează „valoare obiectivă în artă” şi chiar bun-simţ. „Unde şi ce este provincia? Nu este oare pretutindeni? Provincia este un sentiment: acela al neputinţei de a recunoaşte valori. Această neputinţă se manifestă fie prin infatuare, fie prin simţul inferiorităţii, fie prin acreală. Provincia este tocmai căutătura în jur pentru a vedea ce e voie şi ce nu e voie să aplauzi.”
Fiul îl continuă în spirit. E neconcesiv cu linguşeala, cu lipsa de stimă a celor care cerşesc elogii, aşa cum se vede şi din scurtul interviu din Infinitezimal: „...Celebritatea nu mi se pare interesantă în sine. Poţi astăzi deveni celebru fără nici un titlu de glorie, prin tot soiul de mijloace idioate”. Dar ce se întâmplă cu cei care merită să fie celebri şi se văd compromişi prin alăturarea de nume care nu au nimic de-a face cu valoarea în sine? Cum trăieşte artistul veritabil această confuzie a epocii şi cum resimte „idioţenia” de a fi confundat cu celebrităţile contrafăcute? Probabil că există reacţii diferite. Unii sunt de-a dreptul indiferenţi, natura lor interioară le permite asta, alţii devin furioşi, căci se simt agresaţi de o modă cu care nu vor să aibă de-a face, iar alţii primesc aplauzele şi onorurile ipocrite cu zâmbetul pe buze, căci natura lor stenică le permite să supravieţuiască în mijlocul confuziei generalizate şi a bâlciului tuturor deşertăciunilor. Dar mai sunt şi reprobatorii direcţi, gen Andrei Vieru, care spun pe faţă ce au de spus lumii: „Un adevărat artist n-ar trebui să creeze pentru a seduce sau a fi admirat. Dacă are ceva de spus, retorica devine secundară”. În cuvintele lui Spinoza, „tot ce este măreţ este pe atât de greu, pe cât este de rar”.
Eseul introductiv este un mod de posologie pentru restul cărţii, o grilă de lectură pentru ceea ce urmează atunci când îl vedem la lucru pe autor cu eseuri despre John Cage şi „zen-ul său vorbăreţ” (Artă şi hazard), Glen Gould (Artă şi ego), Şostakovici (Artă şi panică), Bach (Artă şi muzeu), Miles Davis (Artă şi accesibilitate), Jimmy Hendrix (Artă şi perenitate), ca într-un posibil decalog al atributelor perene ale artei atunci când este făcută de „magicieni” precum cei enumeraţi. Ce putem reţine din felul în care îi priveşte şi analizează Vieru pe cei numiţi? Totul e flamă în felul în care el îi receptează, cu ironie şi calinerie nestudiată, însă acest cogito din eseul despre Cage mi-a atras atenţia: „În artă, a te exprima pe tine şi doar pe tine constituie o performanţă mai degrabă modestă, câteodată de-a dreptul jalnică. Un artist mare trebuie să privească lucrurile urcându-se pe cai mari. Trebuie să caute un principiu care să-l depăşească, să găsească o realitate mai vastă decât propria lui persoană”. Adică, să găsească, aidoma Universului, o „logică modală” în stare să-l pună în mişcare.
În partea „cealaltă” a cărţii, apar autorii favoriţi, în nici un caz răsfăţaţi, ai lui Vieru: Cioran (a „schiţat un fel de teorie a imposturii generalizate”, „escroc în toate privinţele” – cum se autocaracteriza în taină), Gide („cunoaşterea nu-i fortifică decât pe cei puternici”), Salinger („cred, doamnă, că pe vremea aceea nu îmi căzuse fisa că Holden Caulfied este prea umilul dumneavoastră servitor”), Bergson, Steiner, Malcolm Lowry etc. El pune în pagină, pentru noi, „gustul pronunţat pentru singuratici, pentru cei care au părăsit luminile rampei”.
De o manieră creativ-lucidă („slujeşti, contra-noroc, luciditate” – G. Benn), inconfortabil pentru habitudinile noastre, Andrei Vieru este un prieten al „umbrelor” şi un adversar decis al „sub-eului paznic” (Terente Robert), adică a ceea ce asigură bietul nostru confort intelectual: un fotoliu complezent unde suntem doborâţi levantin de somnolenţa minţii, instalaţi în odihna arcurilor şi a spetezei care ne mângâie spatele cu vibrato-uri domestice.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul