Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Piaţa ca dictatură. Text prezentat la Colocviul Naţional de Critică, ediţia a IV-a.

        Ion Simuţ

Pentru literatură, piaţa s-a substituit dictaturii şi a dat efecte similare asupra tipurilor de ficţiune. Dictatura pieţei poate da efecte asemănătoare cu dictatura politică, în privinţa libertăţii de creaţie. Întrevăd posibile teoretic patru atitudini, patru reacţii ale literaturii, simetrice două câte două: 1. Să spună Da, adică să se conformeze total şi să moară, să fie uitată odată cu schimbarea criteriilor conjuncturale ale pieţei sau 2. Să spună un Nu răspicat, adică să se opună explicit şi radical, acceptându-şi soarta crudă a marginalizării şi a confidenţialităţii, fără vandabilitate; 3. Să spună Da pe faţă şi Nu pe ascuns, adică să folosească explicit elementele tematice, joase, ale succesului de piaţă, convertindu-le subversiv spre o literatură mai înaltă sau 4. Să nu spună nici Da, nici Nu, adică să-i ignore pieţei total cerinţele, refuzând să-i plătească un minim tribut, baricadată într-un evazionism conectat doar la eternul uman şi la istoria internă a literaturii ca performanţă de limbaj şi conştiinţă de sine.
Cine nu se adaptează – spun fataliştii sau resemnaţii – nu există, dispare! Găsim aici premisele psihologice ale conformării la o dictatorială literatură de piaţă. Apar astfel oportuniştii literaturii de piaţă, o categorie din care fac parte scriitori cu mai mult sau mai puţin talent: este, totuşi, o diferenţă între Sandra Brown şi James Clavell. Dacă pentru stilul primeia nu avem deocamdată un echivalent în literatura română actuală (dar l-am putea avea), pentru cel de-al doilea îl avem pe Vintilă Corbul, care gândeşte cu succes superproducţii istorico-exotice. Dacă mai avem de aşteptat până să apară scriitorul sau scriitoarea preocupată de extravaganţele vieţii sentimentale şi ale lumii afacerilor, în stil sexy, avem, în schimb, în Ion Ţugui, un literat al paranormalului, productiv, inventiv şi de succes, perfect adaptat pentru a-i satisface publicului semidoct curiozitatea pentru fenomene ciudate şi incontrolabile, o lume cu o logică total diferită de ceea ce cunoaştem. Să mai dau un exemplu celebru din acestă zonă: brazilianul Antonio Olinto, propus prin anii 2000 de Editura Univers cu două romane de succes: Copacabana şi Timpul paiaţelor. Receptarea lui critică la noi îi era în întregime favorabilă, ca şi a lui James Clavell, remarcând plăcerea produsă de cocktail-ul expert de picaresc, aventuri amoroase, călătoria în cele patru zări, paiaţeria politică, umorul de toate culorile. Antonio Olinto ni se recomandă, de asemenea, ca un bun exemplu al oportunismului literaturii de piaţă. Tarabele erau pline după 1990 cam până prin 2005 de proaste exemple, sub coperţi sclipitoare şi ademenitoare. Recuzita, reţeta, atmosfera sunt aceleaşi, dar rezultatele sunt diferite.
Există, indubitabil, o a doua categorie: evazioniştii, indiferenţii la ce se poartă, la ce se vinde, la ce merge sau nu merge. Ei scriu literatură de dragul literaturii, iar nu de dragul pieţei. Mă gândesc la Lawrence Durrell sau William Styron, la portughezul Jose Saramago, la francezul Michel Tournier şi la alţi mari scriitori – repere sigure în orizontul valorii durabile. Ei sunt cel mai puţin preocupaţi de reacţiile vânzării; indiferenţi, dar nu adversari ai pieţei. În orice caz, nu scriu cu gândul de a fi pe placul imediat al unui public mediocru. Oportuniştii pieţei sunt total tributari stilului kitsch, evazioniştii evită pe cât pot orice chestiune de modă. Dintre scriitorii români contemporani, nu mi-l pot închipui pe Ştefan Bănulescu preocupat, dacă ar mai trăi, să se adapteze la literatura de piaţă. Nici pe Alexandru George. Nici pe Mircea Horia Simionescu. Cum nu sunt preocupaţi de acest oportunism nici Nicolae Breban, Augustin Buzura, D.R. Popescu, George Bălăiţă sau Norman Manea.
Scriitorii de mare talent sunt capabili să folosească temele şi stilul literaturii de piaţă într-o artă rafinată, care depăşeşte prostul gust, succesul de sezon, adaptarea meschină, evitând să se prostitueze în numele literaturii de piaţă. Sunt subversivii, cei care scriu pe dedesubt (cum ar spune Arghezi) şi înfrâng literatura de piaţă cu propriile mijloace. La cine mă gândesc? La John Fowles, la Mario Vargas Llosa, la Milan Kundera, la Umberto Eco. Altădată, ştiau să exploateze reţetele de succes un D. H. Lawrence sau un Henry James. Care e reţeta succesului de piaţă? Se ştie prea bine: eros plus aventură şi senzaţional, plus exotism şi mister, plus puţină politică, plus umor (câte ceva din fiecare) – toate în cheia accesibilităţii. Pe care dintre scriitorii noştri actuali îi văd mai repede capabili să submineze literatura de piaţă din interior, cu propriile arme? Pe Dumitru Ţepeneag (cel de după 1989), pe Mihai Zamfir, pe Mircea Cărtărescu, pe Ştefan Agopian, pe Radu Aldulescu, pe Dan Lungu, Filip Florian. Aceştia (şi alţii, desigur) pot fi subversivii literaturii de piaţă.
Nu-i putem uita aici pe disidenţii literaturii de piaţă, pe aceia care i se opun deschis, o neagă violent, sub orice formă s-ar prezenta. În această categorie se situează, în general, poeţii, deşi şi ei sunt în căutarea unui public, ca orice scriitor. Negatorii celebri ai literaturii de piaţă sunt un Kafka, un James Joyce, un Borges – cei care scriu împotriva pieţei. Mi-e greu să găsesc exemple din actualitate, pentru simplul motiv că scriitorii din această categorie sunt puţin cunoscuţi, sunt celebri mai ales în postumitatea lor. Şi apoi, ei nu trebuie confundaţi cu evazioniştii. Ca principali oponenţi ai literaturii de piaţă i-am putea considera pe experimentaliști: Gheorghe Crăciun, Gheorghe Iova și alţii, nu mulţi la noi, oponenţi în formă explicită.
Care este, deci, reacţia prozatorilor la aceste vremuri, când dictatura politică a fost înlocuită cu dictatura comercială? Răspunsul meu e că avem de consemnat mai multe tipuri de reacţii: nu mai mult de patru, cele pe care le-am identificat. Adevărata provocare a perioadei postdecembriste pentru literatură este una conjuncturală: cerinţele pieţei, vandabilitatea cărţii ca marfă. Ar fi trist să ajungem la concluzia că există numai scriitorul care se vinde. Ar însemna să acceptăm că supravieţuiesc numai oportuniştii. Încă o dată, în condiţii noi, într-o societate liberă, ca şi în perioada comunistă, adaptarea sau neadaptarea implică moralitatea scriitorului. Demnitatea de scriitor a Sandrei Brown este la fel de firavă ca aceea a lui Mihail Şolohov. Literatura oportunistă (politic sau comercial) nu rezistă fără condiţia vânzării (în sens moral sau comercial). Reţetele literaturii de piaţă au făcut şi vor face cel puţin tot atâtea victime câte au făcut altădată reţetele realismului socialist. Scapă cine poate. Cu condiţia să vrea! Şi invers: scapă cine vrea, cu condiţia să poată.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul