Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
0
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Poezia suplă sau Obsesia purităţii într-un fermecător ev impur

        Răzvan Voncu

Nu ştiu multe despre Vlad A. Gheorghiu, în afara faptului că este foarte tânăr, studiază la Universitatea din Iaşi, iar volumul pe care îl am în faţă, fratele mut. la nord apa e curată*, e unul dintre cele mai bune volume de poezie ale ultimului an. Şi nu poartă deloc amprentele/stigmatele obişnuite ale debutului, cele care fac, deopotrivă, farmecul şi vulnerabilitatea acestui prim pas în arenă. Ceea ce nu e puţin lucru. 
O primă calitate a poeziei tânărului autor: Vlad A. Gheorghiu scrie altfel decât colegii săi de generaţie. Mai exact, scrie inconfundabil, în mijlocul unei generaţii care – în afara excepţiilor Dan Sociu, Răzvan Ţupa şi Cosmin Perţa – cam seamănă, din nefericire, cu „corul Madrigal”. Chiar dacă recuzita sa e, într-o anumită măsură, aceeaşi (violenţă, sexualitate, neuroexcitante, alcool, „romgleză”, referinţe din entertainment), discursul este altfel construit şi, oricum, textul este guvernat de o sensibilitate poetică diferită ca factură de cea a generaţiei „douămiiste”. Fanfaronada, superficialitatea şi uşorul aer de impostură care caracterizează mai toată poezia „douămiistă” îi sunt străine lui Vlad A. Gheorghiu, poet mai degrabă reflexiv şi interiorizat. Sau, ca să folosesc o metaforă din sfera potatoricului, poet cu dublă distilaţie a materiilor din care se alcătuieşte discursul său, materii care sunt trecute nu numai prin filtrul „sentimental”, ci şi prin cel cultural-livresc.
Pentru că Vlad A. Gheorghiu practică – din nou, spre deosebire de colegii săi de generaţie deja afirmaţi pe scena literară – o poezie lucidă şi elegantă, o poezie a conflictului dintre brutalitatea cotidianului şi rafinamentul aparatului senzorial şi spiritual al poetului, care prelucrează contingentul şi-l transformă în text. De aceea, fratele mut. la nord apa e curată e un volum dens şi unitar, în care jocul gotic de „plinuri” şi „goluri” semantice este produsul unui proiect poetic conştient, nu al stângăciei şi/sau hazardului. Fireşte că şi el refuză codul poetic al generaţiei/iilor precedente, dar după ce l-a parcurs şi analizat cu atenţie. Forţând o comparaţie din zona artelor plastice, aş spune că Vlad A. Gheorghiu a ajuns la pictura non-figurativă după ce a asimilat-o bine pe cea figurativă, iar nu din cauză că nu ştie, de fapt, să deseneze...
Ceea ce face, prin urmare, poetul este nu să renunţe la convenţie, în favoarea unei „spontaneităţi” care nu e altceva decât neîndemânare, ci să o ascundă. El ascunde „cusăturile” textului de ochii cititorului, demers care constituie, în opinia mea, semnul cert că avem de-a face cu un poet autentic, iar nu cu un emiţător spontan de enunţuri bizare, eventual interpretabile ca versuri.
Un alt aspect remarcabil al volumului fratele mut. la nord apa e curată ţine de structura sa. Cele patru cicluri care îl alcătuiesc (hol, skinny love, un alt anotimp în Infern, retro) nu sunt simple decupaje aleatorii, în interiorul unui dosar în care autorul şi-a adunat toate producţiile recente. Vlad A. Gheorghiu face diferenţa între poezia „de cenaclu”, care este fatalmente o work in progress, şi un volum de sine stătător, care se adresează altui cititor şi, mai ales, altui tip de lectură decât „priza directă” a lecturii ocazionale sau a siturilor Internet.
Astfel, primul ciclu, intitulat hol, utilizează abil omofonia hol/hole, ultima vocabulă însemnând, în engleza care ne tot hăituieşte prin spaţiul public, gaură. Holul este, aşadar, pentru poet, atât un spaţiu de trecere, luntre a lui Caron, între două dimensiuni ale realităţii (accepţie curentă în poezia dintotdeauna), cât şi o destinaţie finală, o metaforă a vidului şi a neantului. Un neant care nu înseamnă neapărat moarte, ci aporie lirică şi gol semantic: „două zile. iaurtul/ a expirat. trei zile până/ la sfârşitul lumii./ două ciori la mine în/ hol. îmi fugăreau şobolanii/ pe care îi cresc de/ zece ani./ bradul de Crăciun s-a transformat/ într-un poliţist de la/ rutieră./ sirene./ girofaruri./ să-l ia naiba” (cross in the hallway).
Vlad A. Gheorghiu mai contrazice una dintre prejudecăţile bine fixate, pe care critica le utilizează în legătură cu generaţia sa: cea a sexualităţii. Nu sexualitatea – a se înţelege: sexualitatea exacerbată, sub toate formele ei – reprezintă orizontul exclusiv şi mitul întemeietor al noii generaţii de poeţi. Dacă şaizeciştii exaltau vitalitatea şi farmecul anatomiei adolescentine, iar optzeciştii făceau din ironie şi oralitate o modalitate de refuz al unei realităţi cenuşii şi opresive, poeţii valoroşi ai noii generaţii (iar Vlad A. Gheorghiu este cu siguranţă unul dintre ei) se refugiază în exasperare. O exasperare tăcută, reflexivă, deconstructivă, la adresa unui tragic al deriziunii, al vidului, al „găurii negre” care e existenţa cotidiană în evul consumerismului: „între perete şi uşă e o/ cale prin care/ trec/ impozant cu mâinile/ goale şi trupul gol/ mai îmbrăcat ca/ niciodată în armuri/ pătimaşe/ iar damele bine mă privesc/ lăsând maxilarul să-mi sporească/ aura când/ trec prin faţa ploii şi ploaia/ gata/ secetă/ nimic nu mai mişcă/ praf de ciment din nori despicaţi/ şi călare pe un munte/ ca un zeu mişc/ zarea/ în stânga în dreapta/ şi-n stânga-mi mut/ marea iar/ printre pâlcuri de apă/ şi pământ şi pădure/ plantez mici oraşe le pun/ cer pe creste/ de blocuri/ dau drumu’ la apă şi le văd/ cum cresc/ îmi pun pastilele în palmă/ ezit de trei ori/ le iau/ mă-ntind închid lumina/ salonul e închis nu/ mai vine nimeni./ pe balcon corbul îmi face semn/ şi/ pleacă” (second Arizona).
Cel de-al doilea ciclu, mai scurt, intitulat skinny love (dragoste suplă, într-o traducere literală), concentrează substanţa erotică a poeziei lui Vlad A. Gheorghiu, prezentă difuz şi în celelalte trei cicluri. Dragostea suplă este, evident, o ironie – doar pe jumătate, însă – la adresa fetişului contemporan al „siluetei”, al „traiului sănătos”, care e departe de a ne face fericiţi. Cele cinci poeme ce compun ciclul, alcătuite sub forma unor false scrisori, sunt ele însele „skinny”. Adică despodobite, epurate de tropi şi de enunţuri superflue, asemenea trupului care s-a eliberat de povara kilogramelor inutile. Îmi place mult brevilocvenţa poetului, care contrastează plăcut cu verbiajul la putere în poezia noastră contemporană, tânără sau mai puţin tânără: „draga mea,// goală curgi prin pâlnia/ roşie până în/ salonul în care/ dorm. când te aud/ ce privelişte pentru urechi/ caut 1000 de moduri/ să nu mă ascund/ de tine/ dimineaţa/ ştii bine/ creşte cerul acrilic/ luminat/ tu pe spate/ eu pe spate/ faţă-n faţă-n paturi/ cu perdeaua trasă/ şi caloriferul rece/ dulceţuri de casă/ pe noptieră/ şi-mi rugai cămaşa să rămână/ pe tine,/ zână” (break). Dincolo de naivităţile mimate, de subtila combinaţie de banal şi excepţional, rămâne o puritate apreciabilă a sentimentului şi o la fel de lăudabilă căutare a unei noi arte literare. Poetul, în ipostaza de „îndrăgostit”, chiar dacă refuză convenţia generaţiei precedente, nu se refugiază în limbajul infraliterar şi nici nu confundă absurdul pur şi simplu cu absurdul sublim al limbajului poetic. Maturitatea sa se vede şi aici: la 22 de ani, în mijlocul unei generaţii care nu pare a înţelege că poezia e o artă care necesită travaliu şi meşteşug, Vlad A. Gheorghiu scrie atent, îngrijit, exploatând conştient (deşi sobru) resursele de expresivitate ale limbajului. Repet, este vorba de încercarea de a găsi o nouă retorică, nu de renunţarea la ea, ca atare.
Cel de-al treilea ciclu, un alt anotimp în Infern, ascunde o capcană care, ca şi erotica, este prezentă, difuz, pe toată suprafaţa volumului. Trimiterile, aluziile şi parafrazele lui Vlad A. Gheorghiu sunt înşelătoare („pastişe fără adresă”, le numeşte Doris Mironescu, în cuvântul de pe coperta IV). Căci fie nu implică nici o poziţionare a poetului faţă de referent, fie această poziţionare este doar mimată. În ambele cazuri, rezultatul este un „gol” semantic care contrapunctează oportun „plinul” reprezentat de discursul direct al poetului. Textul se stratifică şi se deschide, arhitectura lui capătă o complexitate pe care brevilocvenţa versificaţiei o ascunde: „nici în dulap/ nici în cuier./ corpul meu cel bun îl ţin/ sub pat departe de/ moliile care l-au mâncat pe/ celălalt. şi în cealaltă ureche./ cârligele de pescuit. globuri de Crăciun/ sfărâmate pe/ podea prin care se/ ascund globuri oculare. la ruletă./ îmi joc corpul/ cel mic/ cârpit peticit care mă strânge/ în care m-am îndrăgostit de primele/ opt ori şi în care îmi ţin/ certificatul de naştere/ sub talpă./ sunt toate ale voastre!/ eu nu mai locuiesc/ aici” (iluminat). Nu e o parafrază, nici o interpretare a lui Rimbaud, ci, cel mult, o rescriere în cheie cotidiană, nu a poeziei, ci a destinului lumesc al poetului Iluminărilor...
Ultimul ciclu, retro, nu e nici el ce pare a fi. Adică nu ne propune nici o poezie retro, nici o întoarcere la codurile poetice ale generaţiilor anterioare. Poate doar inspiraţia să fie mai veche (fapt identificabil în plusul de violenţă şi de devergondaj logic de extracţie suprarealistă). Poemele au fost, însă, trecute prin „filtrul” volumului şi, dacă există o sugestie subtextuală, aceasta este tocmai a despărţirii lui Vlad A. Gheorghiu de modalitatea pe care fratele mut. la nord apa e curată ne-a oferit-o, până în acest punct. Unele dintre virtuţile pe care le-am analizat până acum – de pildă, brevilocvenţa – sunt, aici, exacerbate, poate tocmai în ideea epuizării lor şi a despărţirii de care vorbeam: „Smaranda doarme underground/ în şase bucăţi egale. ea/ bălteşte în pasiune, grijă/ şi iubire ce se scurg din/ gaura din frunte./ Vasile pune mâna pe/ topor şi porneşte/ să împartă/ dragoste/ prin sat” (dragoste cu va’sâlea). Altele sunt, însă, continuate în aceeaşi notă ca în ciclurile precedente: „din colţul patului meu până-n cel al/ tău e o distanţă de/ 4 căni de café crčme cu lapte băute/ seara./ dacă întind o mână, îţi şifonez aura de sfântă/ dormitoare de-un metru şi-un/ zâmbet./ chiar dacă în fiecare seară pe la/ 3 şi 15 te întorci pe burtă şi îmi/ laşi o urmă de degete prin/ ochi, visele mele/ nu se blurează cum o fac filmele văzute/ înainte de culcare pe streamuri/ proaste de pe la/ albanezi” (o idee de milioane). Chiar dacă nu aş exagera caracterul programatic al poeziei lui Vlad A. Gheorghiu – căci şi pe marginea sensibilităţii şi a lirismului său, bine protejate de „armuri”, se poate glosa îndelung –, nu aş face nici greşeala de a-l ignora. Spre deosebire de un Claudiu Komartin, să zicem, Vlad A. Gheorghiu este un poet cu un apreciabil nivel cultural şi cu o conştiinţă critică echilibrată. Nimic din pagina sa (nici măcar ortografia fără majuscule, punctuaţia sau decupajul versurilor) nu este întâmplător sau rezultând dintr-o „inspiraţiune fără seamăn”, ci este fructul elaborării conştiente.
Îmi place, în fine, şi că tânărul poet nu ezită şi nu evită temele şi topoi-i cotidianului – moartea, sărăcia, violenţa, tehnologiile moderne de comunicare – fără însă să facă din ele un blazon. Universul său spiritual este unul în care marea poezie a lumii se împleteşte cu filmele selfie şi emoţia adolescentină cu brutalitatea ipostazelor de existenţă marginală. Nu elementele în sine, desigur, creează poezia, ci naturaleţea cu care poetul le transformă în textul său. De aceea, dincolo de rolul pe care îl au ciclurile, volumul are, spuneam, o unitate de dicţiune poetică remarcabilă, semn că Vlad A. Gheorghiu scrie nu numai altfel, ci şi despre altceva decât „corul” generaţiei sale: şi anume, despre propriul univers de mituri, fantasme, obsesii şi trăiri. E încă o dovadă a maturităţii sale remarcabile, ca şi a unui proces de formaţie literară desfăşurat cum se cuvine.
În toate, fratele mut. la nord apa e curată e un debut special şi pentru că nu se constituie într-un repertoriu de promisiuni, de deschideri pentru viitor, ci sintetizează şi încheie, de fapt, un proces de căutare şi devenire poetică. Independent în chip vizibil şi insurgent cu măsură, bun cunoscător al poeziei, dar capabil să se delimiteze net de modele, talentat şi înzestrat cu conştiinţă artistică, Vlad A. Gheorghiu este deja un poet pe deplin format. Tocmai această certitudine – care, însă, ascunde o posibilă schimbare din interior, în viitor – mă face curios către ce orizonturi, stilistice şi tematice, deopotrivă, se va îndrepta de acum încolo.


__
*Vlad A. Gheorghiu – fratele mut. la nord apa e curată, Editura Paralela 45, Piteşti, 2013.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul