Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Abbas cum priore bibit...

        Horia Gārbea

„Bonum vinum cum sapore
bibit abbas cum priore,
sed conventus de peiore
semper solet bibere.“
         Anonymus


O istorie literară a vinului īn Romānia! Iată un subiect măreţ şi dificil deopotrivă. Cel care s-a īncumetat să rişte şi să-şi asume dificultăţile unei īntreprinderi precum aceasta, nici mică, nici mijlocie, ci grandioasă, este Răzvan Voncu, unul dintre cei mai serioşi critici şi istorici literari ai post-nouăzecismului. El este un autor care beneficiază, consubstanţial cu a sa inteligenţă vie, de un stil deosebit de atractiv şi totodată foarte precis. Frazele sale, lungi de regulă, sīnt perfect coerente şi logice. Fie că face o analiză de text sau are o ieşire pamfletară, ele nu se diluează nicidecum, fiind, asemenea celor atribuite lui Paşadia, „fără razne şi lăbărţări”, ci īnchise īn matca unui īnţeles strict. Pe scurt, e o plăcere să-l citesc şi volumul lui, deşi are doar puţin sub cinci sute de pagini, mi s-a părut că se termină prea repede, ca o sticlă de vin bun. Spre deosebire de sticla de vin, care cere un nou exemplar spre studiu, volumul se poate reciti pentru o re-gustare, lucru pe care l-am şi făcut.
Ceea ce este foarte plăcut la cartea lui Răzvan Voncu (Editura Curtea Veche) este că, deşi pare că ştie totul despre cele două subiecte – īngemănate de el cu argumente –, adică literatura romānă şi vinul romānesc, dar nu numai romānesc, autorul īşi etalează vastele cunoştinţe fără ostentaţie şi mofturi aulice, de parcă spune o poveste (la un pahar de vin) unor convivi a căror competenţă o prezumă şi o flatează, considerīnd-o comparabilă cu a sa. Informaţia bogată este transmisă de Răzvan Voncu cu măsură şi fineţe, iar observaţiile personale, enunţuri concentrate de o pregnanţă şi precizie care nu mă mai miră la el după ce i-am citit cinci-şase cărţi din cele 16 cīte a scris, sīnt inserate parcă īn treacăt. Trebuie să le culegi cu grijă din discursul care spumegă īn pocal. Ca, de pildă: „La Duiliu Zamfirescu, opţiunea vin sau rachiu nu este geografică, ci socială”.
Răzvan Voncu mīnuieşte cu exactitate metafora, comparaţia relevantă, interogaţia retorică şi multe alte procedee. Ele dau farmec textului său care nu devine o paradă de erudiţie sau o demonstraţie matematică, ci un taifas superior. De altfel, autorul este īnzestrat cu darul colocvialităţii, are un har al dezbaterii care īl face – fie chiar cīnd vinul lipseşte, dar, har Domnului, asta ni s-a īntīmplat rar – un interlocutor ideal.
Teza cărţii este una a cărei evidenţă poate fi lesne acceptată: vinul īnsoţeşte istoria romānilor pas cu pas şi dovezile acestui fapt, ca şi revelaţiile privind īmpletirea firului său roşu (sau alb, sau rozé) cu cel al istoriei noastre – din vechimea burebistă pīnă la falsurile prezente – se găsesc cu prisos şi folos īn literatura romānă care poate fi citită īn evoluţia ei ca o trecere prin diferite forme ale culturii vinului şi ale „comportamentului potatoric” al romānilor, cum atīt de eufemistic şi superior ironic numeşte Răzvan Voncu actul şi arta de a trage la măsea.
Astfel, vom trece, cu plăcere şi cīştiguri instructive, prin vinul sacru, vinul noii romanităţi creştine, instrumentul identitar numit vin şi „modurile voievodale”, ca şi prin „textele religioase auxiliare” care-l menţionează. Vinul devine „goliardic” cu Școala Ardeleană şi e prezent īn miturile fondatoare şi īn mitologia naţională. Ajungem, nu īn grabă şi cu temei, ca să nu se tulbure licoarea, pe la pagina 160, la mijlocul secolului XIX, cīnd se īntemeiază practic o literatură naţională şi aceasta īşi īncepe adevărata istorie. De-aici autorul īnşiruie momente ale gloriei textuale şi oenologice: Junimea şi libaţiile de la Bolta-Rece, vinul simboliştilor şi al tradiţionaliştilor de la 1900, cu īntrebarea hamletiană vin sau rachiu, cu identificarea argumentată, dar şi surprinzătoare a unui poet al vinului īn persoana lui Ion Minulescu ori a „vinului proletar” īn poezia lui Bacovia.
La jumătatea cărţii vom ajunge la vastul capitol, de aproape o sută de pagini, care asociază vinul la strălucirea literaturii interbelice: vin decadent (Mateiu I. Caragiale), vin memorial-istoric (Ion Pillat), vin burghez (mulţi dintre marii prozatori), vin snob (Camil Petrescu), vin introspectiv (Anton Holban), vin cinegetic dar şi mitic (Mihail Sadoveanu).
Prezenţa „fără glorie” a vinului īn literatura perioadei comuniste īi prilejuieşte lui Răzvan Voncu interesante constatări sociologice şi īncă vreo nouăzeci de pagini. Fabuloasă e descrierea cu detalii a „inventării” din mai nimic a unei podgorii de uz proletar/bolşevic. Istoricul nu o numeşte, căci mai viază şi azi, dar nu numele contează, ci studiul cazului. Iar noi, ce călătorim adesea spre Constanţa, ştim să-i ocolim excesiv de dulcele-i produs.
Degradarea prin masificare şi falsificare a vinului, istoriei, societăţii īşi lasă drojdiile spre a macula şi literatura. Īn anii ’80, vinul „redevine un spectru” şi literatura „exasperării” c㠖 asemenea corăbiei lui Vişniec – comunismul se scufundă prea īncet mărturiseşte cum vinul, aşa poşircă precum ajunsese el, se retrage, lăsīnd loc unor licori groaznice, mai potrivite cu imbecilizarea şi abrutizarea care īntunecau ţara.
Istoria se īncheie aici, autorul nu īşi prelungeşte cercetarea dincolo de pragul 1989, considerīnd că evenimentele ulterioare revoluţiei sīnt prea recente pentru a avea o perspectivă asupra lor. Ultimul capitol, al XII-lea, se referă la „o podgorie īn literatură: Drăgăşani”. El atestă, concluziv, studiind prezenţa vinului de Drăgăşani īn literatură, legătura dintre vin şi spiritualitate la romāni.
Cu admirabilă subtilitate, Răzvan Voncu pune vinul, aşa cum este evocat īn numeroase opere lirice, epice şi dramatice, īn relaţie cu schimbările din societate, cu preeminenţa uneia sau alteia dintre clasele acesteia, cu trecerea dinspre feudalitate spre modernitate şi sincronizare europeană, cu – īn sfīrşit – drama coborīrii īn animalitatea gregară şi disoluţia morală ale comunismului. Dar vinul evocat de istoricul literar e privit īn comunicare şi rivalitate cu alte licori care şi-au cerut dreptul la consideraţie şi au o simbolistică socială. Astfel e rachiul, care īnsoţeşte, uneori polemic, vinul, şi mai ales berea, care īşi doreşte atotputernicia īncă de la finele secolului al XIX-lea fără a o dobīndi. Căci Răzvan Voncu demonstrează foarte clar că, pīnă şi īn opera lui Caragiale, dominant este vinul.
Autorul descoperă neaşteptaţi poeţi ai vinului, precum menţionatul Minulescu, dar şi pe Lucian Blaga, dar şi pe Fundoianu, „insolit” după expresia sa, oarecum şi pe Arghezi, dar trage concluzii şi din absenţa neaşteptată a vinului din opera altora, precum Macedonski sau mai ales proclamatul de el „islamist” Dimitrie Anghel.
Īn ocurenţă, Răzvan Voncu elimină din istoria lui, cu bună ştiinţă, autori care s-au ilustrat aparent din plin īn cīntarea şi descīntarea vinului, īn primul rīnd pe Al. O Teodoreanu – Păstorel, dar şi pe fratele lui mai mic, Ionel, precum şi pe alţii mai mărunţi, care au oglindit totuşi īn opera lor ţeapănul „obicei potatoric” − consumul dominantului „soare potabil” (după ostracizatul Păstorel): G. Brăescu, G. Topārceanu, Damian Stănoiu, Cezar Petrescu. Fie zis īn treacăt că un index al numelor de autori ar fi şezut bine la urma volumului.
Păstorel e alungat net, pentru că nu e serios ca autor al vinului, ci un simplu consumator energic, cu exaltări artificiale. Despre ceilalţi nu ştim exact de ce nu-s menţionaţi, mai ales că, nu īncape vorbă, autorul īi cunoaşte. Mi-ar fi plăcut vreo cīteva rīnduri despre pelin şi, īn disputa vin – rachiu, să-l convoace pe Popa din Rudeni al lui Topārceanu, ca să aflăm, de la autorizatul exeget, ce era īn plosca ridicată spre „cerul gol” prin care „Popa capătă deodată/ Măreţie de simbol”.
Ce-i drept īnsă, Răzvan Voncu īşi alege potrivit jaloanele īn demonstraţia sa şi nu-i putem cere să o extindă chiar pentru a-i cuprinde pe toţi nenumăraţii autori care s-au referit la vin sau la băuturile rivale bătute la scor de acest rege-al poeziei (şi prozei) de la origini pīnă azi.
Un elogiu merită, pe līngă alegerea temei şi tratarea ei profundă, deplina seriozitate cu care operează autorul: sfredelitor, sistematic, detector al citatului potrivit. El īşi construieşte monumentul temeinic, atent la īntregul vizat, ca şi la detalii, īntr-o expunere foarte personală, nuanţată stilistic şi totuşi discretă, fără a se pune īn faţă pe sine, ci obiectul de studiu şi autorii evocaţi.
Īn ceea ce mă priveşte, am o deosebită afinitate pentru acest mod de tratare a literaturii ca investigaţie istorică, socială şi psihologică, īn relaţie cu viaţa reală, căreia ficţiunea epică şi lirismul īi sīnt oglinzi. Un astfel de volum educă fără să plictisească şi distrează fără caraghioslīc. Implicit, īn ceea ce priveşte opera sa deja īntinsă, Răzvan Voncu dă o carte de maturitate, potrivită să-i serbeze intrarea apropiată īn al zecelea lustru de viaţă.
Chiar dacă era intrat īntr-o serie superioară − prin cărţile anterioare –, autorul se mai căftăneşte o dată, apăsat, cu Istoria sa literară inedită prin temă şi este pe deplin demn de a degusta vinul de care au parte fruntaşii breslei īmpreună cu oricare dintre ei. Căci, precum zice Anonimul, la vinul de faimă au acces doar abbas cum priore. Īmi īngădui a mă aşeza şi eu alături lor pentru următorul clondir.



 

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul