Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
0
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Radu Albala – 90

        Ioan Holban

În bibliografia, mai ales, de traducător şi în biografia fascinantă a unui „adevărat aristocrat” (cum îi spunea Cezar Ivănescu), reţin atenţia şi două cărţi de proză semnate de Radu Albala, Desculţe (1984) şi Făpturile Paradisului (1987). Are dreptate Eugen Simion atunci când îl caracterizează pe Radu Albala drept „un mateinˮ, într-un „fragment critic” rezervat în România Literară celui de-al doilea volum de proză al scriitorului, Făpturile Paradisului; subintitulate Desculţe vechi şi noi (referinţa culturală la un titlu „celebru” şi la unul „obscur”, din clasicii şi contemporanii noştri, e evidentă), naraţiunile acestei cărţi se citesc cu încântare şi cu un anume „fior” pe care îl dă fişa bibliografică de la sfârşit, care consemnează o laborioasă activitate de editor, traducător, scenarist şi târziul debut în proză cu Desculţe. Vocaţie descoperită după atâta vreme? Revelaţie? Violon d’Ingres? Teamă? Tirania modelului? „Pecete a tainei” ilustrului predecesor pe care Radu Albala îl admiră şi (re)transcrie într-unul din textele volumului? Sau, poate, identificare dincolo de marginile capodoperei cu destinul eroilor acesteia? Pentru că Radu Albala este, în adevăr, un matein – deloc singurul, dacă mă gândesc la Alexandru George sau la Val Gheorghiu –, dar nu în sensul în care un discipol îşi urmează maestrul, ci în orizontul întâlnirii, conform vorbei atât de potrivite personajelor şi naratorului din aceste Desculţe vechi şi noi: „Munte cu munte se întâlneşte, darămite carte cu om!”.
Farmecul prozelor lui Radu Albala provine, mai întâi, din jocul procedeelor narative; spaţiul epic este cel al cărţii, codul principal al textelor este cel cultural, a trăi înseamnă, deopotrivă, a scrie şi a citi, iar principiul de structurare a naraţiunii se află în păstrarea naratorului, în mintea personajului, în ochii cititorului şi în „orientarea” pe care o dă autorul. „Secretul” povestirilor lui Radu Albala stă în alternarea surprinzătoare a punctelor de vedere, a perspectivelor narative; operând, cum spuneam, în vastele teritorii ale textului, prozatorul practică un anume „realism”, al cărui principal resort se găseşte în întrebarea unui personaj din Tuţa, a doua proză a cărţii: „Adică pe poziţia cărui personaj se situează povestitorul?”. Alt fel de a formula celebra întrebare dintr-un alt tip de epică: „Pe ce te bazezi?”. Punctul de focalizare al naraţiunii este personajul-narator, a cărui stranie atracţie pentru „latura de fantastic şi morbid”, în descendenţă mateină, este dublată de fascinaţia prezenţei sale în miezul evenimentelor relatate, de plasarea eului – martor, erou, „indice” de verificare a faptelor, reper esenţial al lecturii – în prezentul etern al istoriilor povestite; ceea ce frapează în textele lui Radu Albala este folosirea imperfectului şi a persoanei naratorului, care învăluie substanţa povestirilor într-o aură de miraculos, în ceţurile nostalgiei, oferind, totodată, toate certitudinile pe care le poate da prezenţa persoanei întâi, a lui eu, cel care autentifică întâmplările: În deal, pe Militari, Tuța, Propyläen Kunstgeschichte şi La Paleologu sunt, în fond, amintiri, iar nu povestiri. Oricum, ele sunt şi pe placul cititorului amator de epică, de întâmplare, de poveste, dar şi pe cel al cititorului „profesionist”, care află, adesea, deliciile lecturii sale în desfacerea mecanismului şi în admirarea perfecţiunii sale. Poate cea mai profundă definire a imperfectului şi a funcţiei sale în raporturile atât de complexe ce se stabilesc între scriitor şi substanţa textului său o dă Proust în Pastiches et Mélanges: „Mărturisesc că o anume utilizare a imperfectului indicativului – a acestui timp crud care ne prezintă viaţa ca pe ceva efemer, trecător, care, în momentul în care trasează acţiunile noastre, le şi loveşte cu iluzia, le cufundă în trecut fără a ne lăsa, ca perfectul, consolarea pe care o oferă activitatea împlinită – a rămas pentru mine o sursă inepuizabilă de misterioase tristeţi”. Senzaţia acestei misterioase tristeţi, dar şi a „cruzimii” cu care se de-scrie viaţa, a efemerităţii şi a definitivului, a realului şi a iluziei o dau toate naraţiunile din Făpturile Paradisului.
Prozele lui Radu Albala „mustesc” de viaţă, lăsând, în acelaşi timp, impresia „trucajului”, pentru că, iată, totul trece aici prin „geamul înşelător al citirii”: o poveste continuă o altă poveste (proza În deal, pe Militari „termină” naraţiunea neterminată Sub pecetea tainei a lui Mateiu I. Caragiale), un basm rescrie un alt basm (Tuţa este o altă Cenuşăreasă), o crimă se petrece printre cărţi (Propyläen Kunstgeschichte), dansul este text: „Tofana se ridica şi umbla în mâini, se dădea tumba, sărea jos de pe masă, lăsându-se să cadă într-un «grand écart» pe covor, lua, de pe piedestalele lor, două glastre cu flori cu care, purtându-le în podul palmelor întoarse în sus, plutea ce plutea până ţâşnea iar drept în mijlocul mesei, unde le aşeza fofilându-se cu abilitate printre ele, printre paharele cu picior, printre banii rămaşi în dreptul locurilor noastre atunci când întrerupsesem jocul, «uitase cu totu-şi de ea/ şi danţa, danţa, danţa», mai dădea un ocol încăperii, sărind pe prichiciul ferestrei, ţinându-se cu o mână de cremonă şi cu cealaltă drapându-se cu perdeaua; iarăşi stop-cadru, iarăşi aplauze, dar iată că era din nou pe masă şi călca, de rândul acesta cu nonşalanţa prinţului Mâşkin aruncând pachetul de ruble în flăcări, călca, aşa, cu talpa goală, cu toată talpa, peste fise, monede şi bancnote, o avere, ba chiar apuca, scarabei roşii pe verdele postavului, cu degetele de la picioare cât o monedă şi, întrebându-se din ochi a cui e, ne-o arunca, îi aruncam, la rândul nostru, pe masă, câte o monedă pe care tot în acelaşi fel o apuca şi şi-o băga în sân, «văzduhul doar îi era perdea/ şi danţa, danţa, danţa», făcea «podul» şi, în această poziţie deplasându-se, culegea cu dinţii o floare, în timp ce tot cu piciorul, la stângul îi lipsea arătătorul şi, în mişcarea de apucare, folosea halucele întocmai ca pe un deget postpus, ne întindea un pahar şi îl dădea, lacomă, pe gât, când, după ce-l goleam, i-l întorceam plin, şi «danţa, danţa, danţa», în sunetul aceluiaşi unic instrument care ba isca un firicel de cântec abia auzit, ba dobândea amploarea unei întregi orchestre simfonice” (La Paleologu): pentru Radu Albala, tot ce este trăire înseamnă lectură, textul fiind unicul spaţiu epic al rafinatelor şi senzualelor sale povestiri. Radu Albala este un matein ale cărui două cărţi de proză se învecinează cu cele ale Şcolii de la Târgovişte.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul