Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
0
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Cu Franz Kafka, pe strada Spinoza

        Roni Căciularu

Vară toridă. O străduţă liniştită (nu departe de Primăria Tel Aviv), total deosebită de larma străzilor din apropiere. Strada Spinoza. Este linia de unire dintre două artere principale: o stradă mai scurtă, o linie de mijloc la o imaginară literă „H”. În plin centru al Tel-Aviv-ului.
La începutul ei, cam până la jumătate, străduţa este umbrită de arbori bogaţi şi vechi. Case şi curţi îngrijite, cu ceva verdeaţă, case curate, vibrând, unele, de eleganţa unui cartier din vremea când un bloc cu două-trei etaje era „ceva!”... asta, prin anii ’50. Au apărut apoi alte clădiri, elegante atunci, unele – chiar şi acum. Dar timpul îşi arată semnătura aşternută şi peste alte case, unele faţade sunt obosite, unele obloane nu-s refăcute. Mai ales în a doua jumătate a acestei „uliţe” asfaltate, care respiră o aparentă tihnă de cartier patriarhal. Ici-colo, ziduri cu tencuiala vizibilă, sub care se mai arată unele crăpături, mai mici sau mai mari, dar neesenţiale. La nr. 20, privind spre stradă, două uşi metalice, cândva vopsite, uşi de garaj părăsit, stau sub un lacăt ruginit. Geamurile apartamentelor sunt acoperite cu jaluzele zbârcite. O bucată de lemn e încorporată în zid, fără nici un rost... Faţadă urâtă, cu urme de verdeaţă neîngrijită, părăsită, uscată. Casă neglijată. Ca şi curtea... Decrepitudine. Nici oamenii nu au întinerit. Dar acum, pe căldura asta infernală, nu se arată nimeni. Stradă pustie. Doar o bătrânică. Precum o smochină adunată-n sine. Strigă-ntr-un „celular”, cu voce stricată şi sugrumată: „...Vino şi ia-mă cu maşina! Nu mai ştiu cum să ajung. Mă arde soarele. Și respir greu... Da, sunt pe Spinoza... Alo?! Mă auzi?”...
Maşinile, care par toate negre, rulează rar, la mare distanţă, în sens unic. Dar nu e clar. Înainte sau înapoi? De-o parte şi de alta a străzii sunt parcate alte maşini, care, fierbinţi, prind a deveni o pastă gri-fer, gata să se preligă pe asfalt. Nici o adiere. Soarele e un cubilou cu fontă topită, având ochiul ciclopic spre noi, şi stă să-şi răstoarne lava clocotită peste această stradă. Atmosferă halucinantă. Sunt clipe când te simţi ca şi cum te-ai afla într-un spaţiu absurd şi fără ieşire. Pustiul străzii fascinează în amiaza toridă, casele sunt triste, unele curţi au plantele uscate şi urme de iarbă arsă, aerul e umed şi irespirabil, iar maşinile, pe stradă, rulează, de la o vreme, tot mai clar, de-a-ndăratelea...
Gândul mă duce la un fel de lume a lui Kafka. Franz Kafka, cel care şi-a ars, în timpul vieţii, 90 la sută din manuscrisele sale. Din nemulţumire faţă de propria creaţie. Din nemulţumire de sine şi de viaţă. Din atâtea şi atâtea motive!... Ei, dar Kafka a trăit la Praga, iar aici, aici, mă-ntreb cum de vibrează şi se face atât de simţit spiritul lui, reflectându-mi lumea de acum – o lume absurdă, fără sens, fără scăpare, sufocantă; lumea, ca o stradă înfundată, o bară cu un mare bolovan, cu, adică, un punct imens la capăt, o stradă închisă acum, sub arşiţă, sub dogoarea asta umedă, de aici, din acest spaţiu real şi ireal.
În una din casele astea, de aici, într-o locuinţă modestă, din blocul mic şi îmbătrânit şi trist, în dreptul căruia mă preumblu cu pasul şi cu gândul contaminat de incandescenţă, a locuit (aşa cum constată şi Elif Batuman, într-un articol din The New York Times) presupusa iubită a lui Max Brod, prietenul de-o viaţă al lui Franz Kafka. (I-a fost prieten şi după moarte?...) Aici, în casa de pe strada Spinoza, venea nu de puţine ori acest domn Brod, dramaturgul şi directorul artistic de la Teatrul „Habima”, cel căruia i se adresase tânărul mare sciitor de mai târziu, Kafka, cu rugămintea şi ultima sa dorinţă, înainte de a muri, de a arde toate manuscrisele, jurnalele, scrisorile sale. Lovitură de trăsnet pentru Max Brod!, el fiind singurul care ştia cel mai bine ce valoare lăsa Franz – scriitorul prieten din Praga tinereţii lor –, la acea oră încă necunoscut în teribila sa strălucire literară, care domină şi azi, regal, literatura lumii. Cum să procedeze, deci, Max Brod? Frământări, zbateri între datoria omului de cultură şi obligaţia faţă de prietenul atât de apropiat. Adică cum?! Să ia tot acest tezaur, necunoscut de nimeni, de absolut nimeni, şi să-l ardă, respectând memoria sfântă a unui suflet şi intelect de excepţie, dar lăsându-l într-un anonimat nedrept, mai tăcut decât orice mormânt?! Sau...
După aproape două luni, nesocotind dorinţa prietenului său, tocmai în numele prieteniei!, Brod semnează un contract pentru o ediţie postumă a romanelor lui Kafka. Romane care nu văzuseră lumina tiparului şi care – fără inteligenţa şi tăria de suflet ale domnului Max – nici n-ar fi ajuns a fi citite de cineva!... Procesul apare în 1925, Castelul – în 1926, iar America – în 1927... Mai trec câţiva ani şi Max Brod, scriitor evreu-ceh de limbă germană, cu renume şi cărţi publicate şi bine apreciate, este nevoit să se apere de teroarea nazistă. În 1939, cu cinci minute înainte ca naziştii să închidă graniţele, luând ultimul, într-adevăr ultimul tren, pleacă „la Palestina” (trecând şi prin România!). Bagajul său era burduşit cu scrierile lui Kafka.
Câtă adoraţie, ce minunat simţ al valorii, cât risc şi sacrificiu pentru salvarea operei de artă a prietenului său, pe care îl diviniza! Ce om teribil trebuie să fi fost acest israelian născut în Praga! Și, mai ales, ce valoroasă încărcătură de conştiinţă avusese acest înalt domn, pe nume Max Brod!
Dar să reţinem că acest om, domnul Max, se simţea bine, venind în vizită la doamna Ester Hoffe, la locuinţa ei de aici, de pe strada Spinoza. Venea pe aici şi uneori ieşeau împreună... După decesul soţiei domnului Max, Ester a devenit secretara particulară a distinsului dramaturg şi director artistic de la Teatrul Naţional „Habima” din Tel Aviv. Ea avea deja şi un mic birou acasă la domnul Max. Doamna Ester lucra serios şi bine!
Desigur, domnul Max Brod se pricepea la literatură. Lucru dovedit cu prisosinţă. Pe Kafka, de exemplu, l-a sesizat corect şi sigur în esenţa sa artistică. La oameni, însă, după cum se pare, uneori, Max Brod mai greşea... Orbit probabil de femeia care-i plăcea atât de mult, de doamna Ester Hoffe adică, şi care locuia pe această stradă Spinoza, de unde înregistrez impresii pentru reportajul meu – ei, bine, Max Brod îi va lăsa secretarei sale, ca moştenire, bogăţii inestimabile, adică texte kafkiene, indicând însă, se pare, totodată, în acelaşi testament, şi unde crede el că ar fi bine ca manuscrisele să-şi găsească locul, într-un moment dat: la o mare bibliotecă israeliană!
(Iată acum o paranteză care-mi face plăcere s-o deschid: printre piesele de tezaur literar rămase de la Kafka, aflate poate chiar în acest apartament – misterios şi distant ca un Castel kafkian −, se află şi un exemplar din prima scriere publicată sub aureola, a lui TRISTAN TZARA, intitulată PRIMA AVENTURĂ CELESTĂ A DOMNULUI ANTIPYRINE, cu o dedicaţie personală a autorului către Kafka – cf. aceluiaşi citat articol din The New York Times).
Referitor însă la poziţia faţă de manuscrisele lui Kafka, care rămân după decesul salvatorului lor, chiar el, Max Brod, era neclar, duplicitar, căci probabil îşi dădea seama că valorile de artă şi documentare rămase de la bunul său prieten îşi au drumul lor autonom, Kafka neputând să fie o proprietate personală a cuiva – asta pe de o parte; dar, pe de altă parte, iubirea şi devotamentul trebuie răsplătite, mai ales că doamna Hoffe se implicase trup şi suflet în demersurile literare ale lui Max Brod,  deci şi în „arhiva Franz Kafka”... Aici, pe această stradă, la această casă, la numărul 20, sau 22, sau poate 23, aici, în locuinţa de pe strada Spinoza, au poposit vreme îndelungată, prea multă vreme chiar, manuscrisele lui  Kafka. O parte au fost bine încuiate în seifurile unor bănci din Israel, dar o altă parte au rămas în acest apartament, de la parterul blocului...
Doamna Ester a trăit aici împreună cu fiica ei Eva şi cu – aşa cum se exprima un vecin – „o sută de pisici”. Asta a fost până nu de mult... Iar doamna Ester a fost aici „Portarul”, personajul cu aparenţă de normalitate, de la intrare, de care, însă, nu se trecea! Nimeni nu a putut pătrunde la manuscrisele lui Kafka (respectiv, Brod). „Portarul”, portarul acestui Castel kafkian, de pe strada Spinoza din Tel Aviv (care poate fi, dacă vrem, tot una cu cel din Procesul), adică doamna Ester, mama Evei, a fost considerată de unii drept o femeie excentrică, ieşită din tiparele obişnuite. Ea a păzit cu străşnicie intrarea în universul acestei case de mister. Numai pisicile aveau voie să intre aici. Numai Ruti, cealaltă fiică a ei, putea intra. Iar Eva, sora lui Ruti, astăzi bine trecută de 70, a locuit aici, împreună cu mama sa, timp de 40 de ani. Poate mai aveau acces în acest apartament încă vreo câteva persoane apropiate. Atât! Faptul, desigur, nu a putut să atragă multă simpatie, deşi dreptul familiei Hoffe la o viaţă particulară nu îl putea nega nimeni. Nici azi situaţia nu-i prea schimbată...
Dar să nu uităm: madam Hoffe, Ester, „Paznicul”, „Portarul Castelului” imaginar, a vândut, la vremea ei, manuscrisul romanului Procesul, de Franz Kafka, unei instituţii germane. A primit, se zice, o sumă de aproape două milioane de dolari. (Și totuşi, a locuit aşa cum a locuit! Aici, într-un apartament destul de modest. Eva, fiica, s-ar fi plâns ulterior chiar de o viaţă nu tocmai îndestulată.)
Norocul omului este, desigur, ceva capricios, el nu surâde întotdeauna celui care s-ar aştepta. După ce ambele fiice ale Esterei au moştenit acest nepreţuit tezaur, când să vândă şi ele ceva (tot la nemţi), Statul Israel a spus „Halt”! E patrimoniu naţional! Proces. O mare bibliotecă publică de la Ierusalim revendică şi ea manuscrisele. Toate! Și cele vândute deja germanilor. Banii din bancă, azi ai surorilor Hoffe, au, după cât se pare, poprire. Cât timp are loc acest proces kafkian surorile nu pot folosi nici un ban! Îl au, dar nu îl au. Ca şi manuscrisele din casa lor! Și, în acest timp, germanii pretind, alături de alte argumente, că, întrucât Kafka a scris în germană textele sale, dreptul de cumpărare li se cuvine prioritar. Din nou, deci, o problemă juridică. Și dacă atât n-ar fi destul spre complicarea situaţiei, iată a mai apărut, din Israel, un domn Shocken, Amos Shocken (dintr-o bine cunoscută familie din mica lume a proprietarilor de ziare), care susţine că bunicul său, Salman Shocken, care avusese mai multe magazine în Germania, a achiziţionat, în 1920, de la părinţii lui Kafka, drepturile asupra acestor manuscrise... Proces stufos, speranţe şi iluzii, logică şi absurd!
Aşadar, manuscrisele literare, din aşa-zisa „arhivă” despe care vorbim, nu-s la locul cuvenit! Timpul şi condiţiile de păstrare rod şi muşcă implacabil din integritatea lor. Fiicele moştenitoare ale secretarei salvatorului operei kafkiene nu pot beneficia de ce le-a fost lăsat de către mama lor. Alţii, care cred că pot avea parte de această moştenire, se luptă, rămânând, însă, cel puţin deocamdată, să cam „bată din buze”. Anii se scurg, viaţa capătă o mişcare asemănătoare cu dansul figurinelor din vechiul Turn din Praga natală a lui Franz Kafka; un dans frumos, interesant, dar mecanic şi monoton şi repetabil la nesfârşit...
Un progres, totuşi, în lungul dans complicat al „Procesului Kafka”, ce se desfăşoară de ani şi ani, s-a înregistrat în timpul din urmă. Seifurile unor bănci, în care se aflau manuscrise ale lui Kafka, au fost deschise! Spre inventariere şi identificare. Ce o fi, însă, cu cele care mai erau – dacă într-adevăr mai erau – în casa de pe strada Spinoza, din Tel Aviv – casa familiei Hoffe?! Care e ultimul cuvânt al Justiţiei? S-a ajuns la acest ultim cuvânt? Încă nu ştiu. Știu doar că aici, acum, pe trotuarul din faţa micului bloc, în care e şi Casa Hoffe, e o căldură sufocantă; aici, pe strada Spinoza, la această oră de amiază demenţială. Și mai ştiu că, în jurul acestui mic bloc de prin anii ’50, vibrează o anumită atmosferă kafkiană.
La Praga, Orologiul din Vechiul Turn, de la Primărie, bate ora!
Ora „H”.
Se-aude o muzică din Turnul vechi, cu amintiri!
Figurinele, apostolii, simbolurile dansează.
Max Brod e trist în mormântul său din Israel.
Kafka pluteşte deasupra lumii...
Iar lumea de-acum trăieşte, adesea, în cărţile lui de-atunci. Și de-acum.
Pe strada Spinoza, maşinile negre rulează neauzite, spre capătul liniei de unire a unei litere majuscule: „H”.



(Israel)

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul