Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

„Nu mai depindem (decât social-politic) de spaţiu şi timp într-un mod convenţional”

        Ruxandra Cesereanu

Cunoscuta poetă, prozatoare şi eseistă clujeană Ruxandra Cesereanu, profesoară universitară la Universitatea „Babeş-Bolyai”, a publicat recent volumul de poezie California (pe Someş), Editura Charmides, 2014. „California (pe Someş) e mai mult decât un volum oniric, suprarealist, hrănit din imersiunea în amintire, în trecut; el este şi unul programatic, care vorbeşte despre poezie ca vocaţie de viaţă şi despre încrederea – din nou mai mult decât literară, existenţială – în poezie”, a scris Adina Diniţoiu. Andra Rotaru a dialogat cu Ruxandra Cesereanu despre acest volum.


A.R.: Odată ce ai cunoscut vremuri cu adevărat importante, după ani şi ani de la trecerea lor, „cei ce mai cred în lucrurile uriaşe din piaţa publică” mai pot aduce la viaţă astfel de minuni? Nu e cel mai greu lucru să „demuzeifici”, poate credinţa oferi soluţii ancorate în prezent?
R.C.: Cred într-o formă majoră de salvare prin poezie. Nu mai fac „exorcisme” prin scris (ca în tinereţe), nu mai scriu în transă (simili-psihedelică sau delirionistă, cum o numeam odinioară), dar mă încăpăţânez să consider (fiindcă aşa simt şi aşa gândesc) că poezia este artă supremă (la fel de intensă şi completă precum muzica – ori chiar ceva mai mult). După atâţia ani în care am scris poezie şi am crezut în ea, s-a decantat în mine ceva senin şi puternic în acelaşi timp, un soi de lecţie de anatomie pe îndelete (transcrisă într-un singur poem amplu), în piaţa publică, unde mi-am recapitulat (fragmentar şi stratificat) viaţa (de poetă, femeie, om, prieten etc.). Sau, mai exact, mi-am cântat această viaţă recapitulată, croind un teritoriu al Californiei personale şi colective, în acelaşi timp.


A.R.: Neştiutorii care au capacitatea de a crede în ceva pot fi singurele persoane capabile de magie? Ce se întâmplă cu aceia care sunt ştiutori, însă nu mai au aceste capacităţi?
R.C.: Depinde de care anume lume aparţii (aici, dincolo sau în tranzitoriu) şi în ce context te situezi în ipostaza de creator (de lumi, cuvinte, imagini, senzaţii, idei). Nimeni nu deţine secretul omniscienţei, iar reţetare există destule în comunitatea scriitoricească, aşa încât nu mă aventurez la vreun sfat ori la vreo indicaţie călăuzitoare. Voi spune doar că, uneori, senzaţia mea acută este aceea că aş fi putut fi şamancă în altă viaţă în care nu prin poezie ori proză m-aş fi manifestat, ci prin alte mijloace şi metode de cunoaştere a lumii. Ce vreau să spun este că nu raţiunea ar fi fost neapărat metoda mea predilectă de funcţionare, indiferent când, unde, cât şi cum aş fi trăit. Iar dacă termenul şamancă este prea tare, pot fi puse şi nişte ghilimele de rigoare, la o adică („şamancă”).


A.R.: „Noi trăim începutul şi sfârşitul în ordine inversă.”
R.C.: Nu mai depindem (decât social-politic) de spaţiu şi timp într-un mod convenţional. Libertatea creatoare este ceva ce nu îţi poate lua nimeni, ea este, câtă este, doar în noi (indiferent de curentele la modă, de grupuri şi grupuscule literare, de zona − centru versus provincie − unde funcţionezi creator). Someşul devine purtătorul unor obiecte aduse de peste tot, aruncate acolo cu un fel de încredere în capacităţile râului de a înfăptui şi preschimba lucrurile, întâmplările şi sensurile. Am crescut pe Someş. Râul acesta a fost un soi de lichid senzorial şi emoţional pentru mine. A avut funcţie psihică. Și a devenit, de la un punct, mai mult decât un râu cu numele Someş, fiindcă a cuprins între malurile lui mai întâi o întreagă lume a mea (California personală), apoi şi lumea celorlalţi ori chiar lumea întreagă. S-a cosmicizat şi a adus cu sine, în apele lui, o puzderie de amintiri, trăiri, senzaţii, idei şi credinţe (mai ales credinţa în poezie). Râul acesta a găzduit California mea individuală care, însă, s-a amplificat şi a ajuns să găzduiască şi alte făpturi cu amintirile, simţămintele ori ideile lor. Drept care California s-a mutat din America la Cluj, doar numai ca să devină şi mai întinsă decât este la origine, într-un teritoriu luminos (deşi nelipsit de oarecare clarobscur), fără graniţe.


A.R.: Amintirile întreţin inima sau o pot adormi?
R.C.: Amintirile depind, aproape întotdeauna, de un mecanism emoţional care le declanşează şi de un nucleu de origine (o faptă, o întâmplare). Dar ele sunt ca nişte fractali, aşa încât funcţionează în reţele, ramificaţii, roiuri, hoarde. În ce mă priveşte, m-am lăsat intenţionat locuită de aceste hoarde şi roiuri de amintiri în California (pe Someş).


A.R.: Volumul e străbătut de mai multe planuri, de mai multe experienţe de drumeţie, de mai multe vârste şi credinţe.
R.C.: Sunt trei straturi, aşa prefer să le numesc (nu planuri, ci straturi). Iar călătoriile sunt exterioare doar ca pretext al amintirilor, ele fiind, în mod asumat, drumeţii lăuntrice la şi prin toate vârstele mele (copilărie, adolescenţă, tinereţe, maturitate). Ele sunt, în mod egal, călătorii lăuntrice în căutarea poeziei.


A.R.: Este nevoie să fi luat contact şi cu o Californie reală pentru a o interioriza şi deplasa, apoi? Ceea ce este real este vital pentru a fi apoi scris, descris? Dacă nu exista experienţa americană, la fel de puternică ar fi fost California (geografică şi muzicală)?
R.C.: Am văzut America doar fragmentar şi pe particule: New York, Washington, New Orleans, Baton Rouge, Phoenix, Marele Canion şi cam atât. Nu am văzut California în realitate. Dar, geografic, pentru a scrie California (pe Someş), nici nu a fost nevoie de o Californie reală. Teritoriul Californiei mele lăuntrice (şi colective, în acelaşi timp) nu s-a putut limita la un Hotel şi a avut nevoie de un spaţiu mult mai amplu de desfăşurare în care să încapă puhoiul de amintiri, sentimente, flash-uri. I-am spus California nu doar pornind de la cântecul trupei Eagles (Hotel California), ci şi fiindcă rememorarea aceasta în trombă şi vârtej era una însorită (în contra nevrozelor mele specifice, transcrise în poezie).


A.R.: Sunt scriitori care au şi luciditatea de a construi o carte. Pe lângă poezie, ai scris şi romane. S-a contagiat modalitatea de a crea o carte, prin alternanţa de la proză la poezie şi viceversa?
R.C.: Sunt poetă întâi de toate. Contaminări între poezie şi proză există, fireşte, dar, dincolo de ele, în proză este nevoie de o construcţie riguroasă, raţională, stratificată. Proza este a capului, poezia este a inimii, chiar dacă şi inima aceasta îşi are luciditatea ei intrinsecă, adică este o inimă dotată cu creier.


A.R.: California curge. Someşul curge. Ce adună în calea lor?
R.C.: TOT.


A.R.: Care e salutul de întâmpinare al Hotelului California?
R.C.: Al Hotelului California sau al Californiei aduse (mutate) pe Someş? Pentru început, doar atât: cine crede în poezie este (i)luminat.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul