Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Persoane separate

        Geo Vasile

La trei ani după romanul Venit pe lume, distins cu Premiul Campiello, ediţia 2009, Margaret Mazzantini încearcă din nou să dea lovitura, ceea ce se reflectă în topul vânzărilor: noul său roman, Nessuno si salva da solo, apărut la Editura Polirom sub titlul Nimeni nu se salvează singur, 2013, 206 p., în traducerea harnicei şi competentei Gabriela Lungu. Naraţiunea pivotează în jurul unor tineri căsătoriţi, ce acum sunt deja, vorba lui Montale, personae separatae. Delia şi Gae (de la Gaetano) sunt cele două părţi ale mărului ce s-a stricat: au acea vârstă când, mai ales în lumea de azi, se devine adult doar pe hârtie, dar nu şi în viaţa reală. Au doi copii, Cosmo şi Nico, ce-au revenit mamei, în urma divorţului.
Cei doi foşti soţi şi-au dat întâlnire într-un restaurant, prilej de a tăia firul în patru: o lungă confruntare prin recurs la flash-uri asupra trecutului şi prezentului iubirii ce-a fost şi nu mai e. Aşadar, o înfrângere pentru amândoi, reversibilă, dar condiţionat, aşa cum sugerează foarte reuşitul titlu Nimeni nu se salvează singur. Restul − trama, dialogurile, conţinutul − este fragil, poros, precum dinţii Deliei corodaţi de vomele ei acide.
Autoarea exagerează în a face uz de fraze de efect, în dorinţa de a-şi ului cititorul într-un soi de autosatisfacţie literară, din care, în cele din urmă, rămâne ceva diform şi alterat din pricina artificiului livresc. Reflecţiile protagoniştilor, precum şi schimbul de replici îşi deconspiră premeditarea elaborării, sunt prea simulate spre a fi credibile. Şi totuşi romanul nu duce lipsă de nimic: „povestea” există, dar cartea nu captivează, nu reuşeşte să convingă. O ipoteză în sprijinul impresiei noastre: microuniversul acelui cuplu nu reuşeşte să fie exponenţial la nivel macro, dacă ne este permis acest termen. Cu atât mai surprinzător acest „intimism” cu respiraţie scurtă cu cât autoarea dovedise în cele două romane, Nu te mişca şi Venit pe lume, o excepţională artă de a pune în dialog şi de a conecta planurile vieţii cotidiene a personajelor cu cele ale istoriei societăţii italiene şi/sau europene.
Şi totuşi romanul Nimeni nu se salvează singur poate fi calificat ca o fotografie a unei realităţi foarte apropiate cuplurilor ce populează vremurile noastre postmoderne. Delia şi Gaetano au fost cândva doi tineri poate prea îndrăgostiţi, ca apoi, nu se ştie cum, să devină prea înstrăinaţi pentru a-şi reprezenta sentimentele ce le sudase, vai, doar aparent comuniunea. Debutul iubirii dintre cei doi pleda riguros pentru trăinicia cuplului. Scenaristul de film Gae se îndrăgostise chiar şi de anorexia Deliei, foarte grijulie cu dieta ei vegetariană, în prezent deţinătoarea unui cabinet de specialitate. Venirea pe lume a copiilor menţinuse vie voinţa celor doi părinţi de a rămâne împreună. Dar, aproape brusc, pe tăcute, se insinuează indiferenţa biunivocă, crizele de nervi, dezolarea. Precum o boală a erei noastre supertehnologice, generate de teribila rutină a tran-tran-ului cotidian.
Aşa se face că fosta pasiune se anemiază până la stingerea de tot. Luminile, căldura şi mai ales comunicarea se mistuie, ca şi cum n-ar fi existat niciodată. În locul acelora, rămâne recea neputinţă de a spune ce are fiecare pe inimă, de a se mărturisi. Dispar fără urmă emoţiile, bucuriile, râsul şi surâsul, atât de fireşti altădată. Revenim la scena fixă pe tot parcursul cărţii, cea a cinei de la restaurant. Nici măcar aparenţele nu mai pot fi salvate, dovadă că Delia, la un moment dat, îi aruncă în faţă lui Gae, nervoasă sau jignită, nu numai reproşuri şi injurii, ci şi ceaşca plină de cafea în care deşertase cupa de îngheţată. Cei din jur se fac că nu văd, nu e problema lor, fireşte. Se profilează toate simptomele unei duble drame anunţate, al cărei epilog va decide: nu mai era loc decât pentru unul dintre cei doi.
Încearcă să lege un dialog, să înţeleagă. Dau înapoi filmul fostei lor vieţi şi, ţintuiţi pe scaunele lor, se uită la spectacolul vieţii celorlalţi. Îşi dau seama că destinul, de cele mai multe ori, şterge cu buretele lucrurile frumoase, păstrând în schimb partea cea mai ingrată, „sinistră”. De fapt, Delia şi Gaetano sunt încă incredibil de tineri pentru a lupta, pentru a supravieţui „înfrângerii”, pentru a nu se lăsa copleşiţi de urâţenia lumii.
Un cuplu de vârstnici se află în preajmă, la masa de alături. Spre deosebire de tinerii noştri eroi, aceia emană, prin vorbe şi gesturi, fericire, în ciuda zecilor de ani de coabitare. Îşi dau seama de Delia şi Gae şi de nefericirea ce-i „uneşte”. Bătrânul e bolnav, dar se bucură de fiecare zi alături de consoarta sa; trage nădeje, surâzând, că totu-i trecător şi că speranţa moare ultima. O viaţă alături de iubita sa soţie l-a învăţat că „nimeni nu se salvează singur”, fiecare dintre noi are nevoie de ajutor, de o rugăciune, de înţelegere şi comunicare. Incapacitatea de a dialoga, de a sări în ajutorul celuilalt, de a-l înţelege nu are decât un singur sfârşit: căderea în capcana solitudinii şi abandonului. Dar dacă Delia şi Gaetano, foarte tineri fiind, ar fi putut să fie ajutaţi? Ipoteză ce nu se întrevede în intenţiile autoarei, cel puţin în această carte.
Din cele mai vechi timpuri, literatura a fost cronica nefericirii personale şi sociale, analiza nemiloasă a bolilor civilizaţiei. Şi în acest cadru scriitorul s-a angajat întotdeauna să descrie lumea în care trăieşte aşa cum este („un roman c’est un miroir qu’on promčne le long d’un chemin“ − Stendhal!). Dar pentru a face acest lucru, în chip paradoxal, este nevoie de... imaginaţie. Margaret Mazzantini ne previne că romanul este rodul imaginaţiei, amintindu-ne că persoanele şi faptele reale sunt transfigurate de autor, un avertisment adesea adresat spectatorilor de film, spre a nu confunda ceea ce se derulează pe ecran cu realitatea. De altfel, scriitoarea, pe jumătate irlandeză, pe jumătate italiană, îşi confirmă şi în Nimeni nu se salvează singur înclinaţia spre limbajul cinematografic: suntem gata să credem că un scenariu după acest roman ar fi o bună comedie neagră sau tipic italienească, ceva ce limbajul cinematografic – vizual, gestual – ar putea genera şi exprima în fotogramele unei pelicule. De altfel, două romane ale sale au şi fost transpuse pentru marele ecran de regizorul Castellito, soţul romancierei.
Specia epică a fost o formă hibridă, impură. Romanul modern s-a născut, deci, precum o formă care refuză să se supună regulilor, abolind rima, metrica, dimensiuni prestabilite, convenţii, respectul unităţiilor de timp, spaţiu şi de acţiune. Autoarea foloseşte adjectivul „pur” în dedicaţia care sună astfel: „Lui Sergio, mâniei celor puri”, contopind puritatea şi mânia în acelaşi gest existenţial. Puri şi mânioşi: este exact felul de a fi al protagoniştilor ce transformă acea masă de restaurant unde cinează în ring. Fostul cuplu s-a metamorfozat în doi pugilişti îmboldiţi de ură, reversul iubirii d’antant. Trecutul ce i-a legat li se pare un cifru ireversibil pierdut. Povestea lor a fost hazard, atracţie irezistibilă, iubire? Încă se mai iubesc? Nimic nu e clar în mintea lor, căci, după toate aparenţele, însăşi autoarea şi-a dorit această ambiguitate.
Confuzia, nefericirea, mânia, violenţa, cruzimea sunt rolurile pe care Delia şi Gae le joacă, unul mai abil decât celălalt, în numele unei generaţii a începutului de mileniu. Restul personajelor sunt un catalog de eşantioane ale faunei omeneşti tipice pentru epoca pe care o străbatem. În fiecare rezonează ecoul unui eşec, ca şi cum ar trăi cu sentimentul că şi-au trădat idealul unei „vieţi adevărate”. Viaţa lor de fapt e falsă − şi violentă tocmai fiindcă este falsă. Pradă conflictelor şi contradicţiilor fără soluţie, unei anxietăţi identitare scăpate de sub control. Violenţa este un brand retoric şi stilistic al romancierei. În acest recent roman cu deosebire, face uz de un limbaj frust, aproape brutal, plin de expresii ce ultragiază premeditat orice tip de sensibilitate, ca să nu mai vorbim de abundenţa cuvintelor de obicei evitate mai ales de doamne, fie că e vorba de autoare sau de personajul Delia. La acest compendiu lexical de măscări, insulte, acte sau organe sexuale numite pe şleau, părţi anatomice sau necesităţi fiziologice a subscris cu brio şi zel şi traducătoarea, iată de ce credem că volumul trebuia să poarte un avertisment, tip: accesibil doar unui public adult. Şi noi care credeam că doar americanii Henry Miller, Charles Bukowski, Nabokov, Philip Roth (în Complexul lui Portnoy) deţin recordul, italianul Moravia sau românul Radu Aldulescu. Ne-am înşelat!!! Sigur, nu agreem neapărat pudibonderia monahală, dar nici abuzul gratuit, obsesiv de expresii reperabile în registrul colocvial suburban sau în argoul juvenil-teribilist al tinerilor din spatele blocurilor. Să fi fost la mijloc imboldul unor criterii comerciale ce au un anume public-ţintă? Posibil, dar ar fi păcat, căci Margaret Mazzantini, jucând cartea „realismului” şi autenticismului cu orice preţ, a oferit senzaţia de irealitate, de inautentic sau neputinţă verbală. Cu acest gust al ambiguităţii, cu impresia premeditării unei reţete comerciale închide cititorul Nimeni nu se salvează singur.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul