Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
0
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Ispita presei

        Radu Aldulescu

Nu mă prea ating de ziare, internet, televizor sau radio decīt constrīns de īmprejurări, cīnd se īntīmplă să mi se bage pe gīt, cu sau fără voie. Uneori ies din starea mea benefică de autism conectīndu-mă la comentarii de evenimente preluate din mass-media, ale celor printre care mă nimeresc, prieteni, cunoscuţi, dar mai ales necunoscuţi. Cel mult o oră pe săptămīnă citesc, răsfoiesc mai degrabă, presa culturală. Există, desigur, şi excepţii, care valorizează regula. Săptămīna trecută, bunăoară, am cumpărat pentru prima dată-n viaţa mea adevărul weekend, un săptămīnal de 64 de pagini, care conţine şi revista Adevărul literar şi artistic, de sine stătător cīndva, concentrat acum īn două pagini de ziar. Aceste pagini sīnt ocupate īn numărul de faţă de un interviu cu scriitorul american Andrew Solomon, autor de literatură motivaţională, de bestseller-uri şi finalist īn competiţia pentru Premiul Pulitzer. El povesteşte despre experienţa propriei depresii, dureroasă şi hrănitoare totodată, care l-a făcut să-şi accepte identitatea de gay. Cartea sa, Demonul amiezii. O anatomie a depresiei, a apărut la Editura Humanitas prefaţată de Mircea Cărtărescu, care face unele referinţe interesante asupra carismei autorului, comentate de acesta īn interviu. Nu mai insist, pentru a nu răpi cititorului plăcerea descoperirii pe cont propriu. De reţinut totuşi starea civilă a autorului, doctor īn psihologie la viaţa lui: căsătorit cu John Habich (legitim, desigur), cu doi copii...
Doamne, apără şi păzeşte! Cine m-o fi pus? Ispita presei ia iarăşi pentru mine chipul unei umiliri perpetue. Totuşi, adevăratul şi singurul motiv pentru care am dat patru lei pe adevărul weekend (titulatura rimează altminteri cu un autor motivaţional gay, apărut la Humanitas, prefaţat de Mircea Cărtărescu, căsătorit legitim cu un bărbat şi avīnd doi copii...) a fost de fapt un interviu pe trei pagini de revistă cu fostul handbalist Cezar Drăgăniţă, căruia i-am pierdut urma după revoluţie. Am fost colegi la Liceul numărul 39 de līngă parcul IOR, care, la cīţiva ani după absolvirea noastră, avea să devină Liceul „Dante Alighieri“, cu profil italian. Tot acolo, īn aceeaşi perioadă cu noi, şi-a desăvīrşit studiile liceale şi criticul Dan C. Mihăilescu. Aveam să aflu asta foarte tīrziu, graţie unor demersuri memorialistice ale respectivului, pe care nu mi-l amintesc din acele vremuri ca nume ori figură. N-ar fi de mirare. Īn marea lor majoritate, numele şi figurile de colegi au fost resorbite de negura densă a unor vremuri aflate azi ca de pe altă planetă. Mă īntreb uneori unde s-au dus vremurile acelea. Ele există, desigur, undeva, perfect conservate, īntr-o gaură neagră a universului probabil care are proprietatea de a redimensiona spaţiul şi timpul. Pīnă una-alta, nu mă simt īn stare să-mi amintesc de figura de atunci a lui Dan C. Mihăilescu, deşi domnia sa povesteşte că era redactorul-şef al revistei liceului, Pe un picior de plai, īn care am publicat o povestire la un moment dat, īn ultimul sau penultimul an de liceu. Directorul acelei reviste, pe care-l ţin minte, era şi directorul liceului, romancierul şi scenaristul George Şova. Dan C. īl evocă elogios īn rememorările sale, ceea ce mie unul mi-ar veni foarte peste mīnă după ce am văzut unul dintre filmele din seria „Liceenilor”, scenarizate de el, şi i-am citit un roman avīnd personaje tot liceeni din acele vremuri, īn care-mi era imposibil să-mi recunosc colegii. Omul practica un soi de neoproletcultism romantic, corect politic, care i-a adus mult succes şi bani īn epocă şi care a funcţionat aproape la fel de eficient şi după aceea – vezi Liceenii Rock’n’Roll şi altele, ecranizate īn acelaşi spirit.
Mă īntorc la Cezar Drăgăniţă, unul dintre puţinii colegi de liceu de care-mi aduc aminte foarte limpede, intervievat īn adevărul weekend de săptămīna trecută ca o fostă glorie a handbalului romānesc. Mi-l amintesc mai ales poate datorită unei disponibilităţi permanente pentru tot felul de forme de exerciţii sportive: fotbalul din curtea şcolii (de pe terenul de handbal, rareori folosit pentru destinaţia iniţială), alergările de viteză şi cros de la ora de sport, scăldatul şi īnotul īn lacul IOR, aflat īn apropierea şcolii... Episoadele şi imaginile de genul ăsta mi-au rămas īntipărite mai pregnant decīt altele, poate unde eu īnsumi eram pe atunci obsedat de sport. Ceea ce m-a īmpiedicat să performez trebuie că a fost firea mea introvertită, aflată la polul opus faţă de cea a unui tip precum Drăgăniţă, care deborda de o volubilitate vulcanică pigmentată cu bancuri şi argou decerebrat gen Rică Răducanu, de văzut de altfel şi īn interviu. Omul se dorea īntr-o continuă mişcare, susţinută de rīs şi sporovăială, avīnd, se pare, un rol recuperator şi menţinīndu-i tonusul. După patruzeci şi ceva de ani, nu arată schimbat prea mult īn privinţa asta.
Interviul cuprinde lucruri pe care le ştiam, dar şi o sumedenie de detalii biografice de care aud pentru prima dată. Ştiam, bunăoară, că Drăgăniţă a ajuns titular īn prima echipă a Stelei la 17 ani şi tot atunci s-a titularizat şi-n echipa Romāniei, cu care a cīştigat de-a lungul timpului medalii la campionate europene, mondiale şi la Olimpiade. Dintre lucrurile pe care nu le ştiam, reţin mai ales faptul că tatăl lui, ofiţer de carieră, a fost arestat īn 1957, fiind acuzat de o tentativă de lovitură de stat, şi a fost īnchis alături de mama lui pānă īn 1964. Īn tot acest interval, Drăgăniţă a fost crescut de o mătuşă, fără părinţii aflaţi īn detenţie politică. El povesteşte de torturile la care a fost supusă mama: i-au smuls unghiile şi au pus cīinii pe ea; era ţinută īntr-o celulă de doi metri pe doi, pe un grătar de fier pe sub care curgea apa... Lucrurile astea le-a aflat de la mama lui, cīnd a īnaintat īn vīrstă, sub forma unor confesiuni de coşmar. Īnchişi īn penitenciare apropiate, Gheorgheni şi Miercurea-Ciuc, cīnd s-au eliberat, părinţii lui s-au īntors acasă cu acelaşi tren, fără să ştie unul de altul. Fiul de 11 ani, care nu-i ştia, i-a aşteptat şi īntīmpinat paralizat de emoţie. O scenă de roman al vieţii, sublimat īntr-o carieră sportivă de excepţie. Fibra eroică a părinţilor se regăseşte īn spiritul fiului. Dacă se spune, pe bună dreptate, că păcatele părinţilor apasă asupra copiilor, īn sensul că ei, copiii, plătesc pentru păcatele părinţilor, s-ar putea să fie la fel de adevărat că virtuţile părinţilor au un efect benefic asupra destinului copiilor. Parcursul biografic al lui Drăgăniţă ar putea să confirme această teorie. A avut o carieră sportivă excepţională īntr-o perioadă cīnd Romānia ajunsese printre primele puteri handbalistice din lume, dat fiind că sportul, ca de altfel şi alte domenii, făcea īn epocă obiectul unei politici de stat. Toate au căzut şi s-au năruit spre a se recicla īn altceva, o dată cu căderea şi năruirea sistemului, īntemeiat pe necredinţa īn Dumnezeu. Comunismul care i-a īnchis şi torturat părinţii i-a oferit lui Drăgăniţă, īn compensaţie, oportunitatea de a se afirma prin sport. Oportunitate de care se puteau bucura altminteri toţi tinerii la vremea aceea, dar care reclama nişte rigori, calităţi şi virtuţi, nu chiar la-ndemīna oricui.
Genul acesta de biografii m-au ispitit dintotdeauna să fac aproprieri şi să descopăr similitudini īn parcursul destinului propriu, mai cu seamă cīnd e vorba de oameni de vīrsta mea şi pe care s-a īntīmplat să-i cunosc. Primul aspect pe care tind să mi-l amintesc, īntr-un soi de elan masochist irepresibil, este că, īn perioada cīnd părinţii handbalistului erau īnchişi şi torturaţi, părinţii mei se integrau ordinii sociale proaspăt instituite, ucenicind īn presa comunistă. Ei aspirau la suprastructura respectivei ordini sociale, īntemeiate pe o ideologie atee şi criminală. Subscriau unor aşa-zise necesare compromisuri, pentru a mīnca o pīine mai uşor şi a-şi creşte copiii īn condiţii mai bune... Nu-mi dau seama īn ce măsură am plătit pentru aceste păcate ale părinţilor mei şi mai ales nu ştiu dacă am plătit īndeajuns. Oricum, am avut o viaţă extrem de diferită de cea a unuia ca Cezar Drăgăniţă, care include, la o adică, şi predispoziţia de a scormoni după similitudini biografice.
Ne-am născut oricum īn acelaşi an şi am īnvăţat la acelaşi liceu. Spre sfīrşitul interviului, Drăgăniţă este īntrebat pīnă cīnd a durat cariera lui sportivă şi spune că s-a retras oficial īn 1990. Nu menţionează o zi anume, dar aş vrea să cred că s-a īntīmplat pe la īnceputul anului 1990, la mai puţin de o lună după revoluţie. Atunci m-am retras şi eu din vasta cīmpie a muncii şi oportunitate oferită mie īn epocă, după 17 ani īn fabrici şi şantiere, ca să-mi pot dezvolta nestingherit vocaţia. Astfel, am devenit autor liber-profesionist, deşi la vremea aceea nu publicasem īncă nici o carte. Se pare īnsă că timpul nu mai avea răbdare īn ce mă priveşte, dorindu-se impulsionat de o doză substanţială de inconştienţă, pe care azi o pot considera un mod de plată a păcatelor părinţilor.
După 1990, Drăgăniţă a lucrat ca antrenor īn străinătate şi a făcut afaceri cu lemn. Şi astăzi?, īntreabă reporterul. Astăzi sīnt un pensionar, răspunde el. Trăiesc din biata mea pensioară. Da’ lasă că nu murim noi de foame. Facem noi ceva şi ne descurcăm cumva, să mai prindem şi ziua de mīine. Doamne, ajută! (rīde).
Īn aceeaşi notă, pe acelaşi rīs şi Doamne, ajută, mi-aş aduce şi eu viaţa la zi, admirīnd detaşat acest destin exemplar de personaj de roman, care m-a făcut să cedez ispitei de a cumpăra un ziar.


 

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul