Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
0
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Messi şi Dostoievski

        Gelu Negrea

Pariez pe-o roşcovă şi pe-un baton de ciocolată Pitic că 98% dintre cei care citesc în mod obişnuit sau din pură întâmplare această rubrică se aşteaptă ca, astăzi cel puţin, primele rânduri să fie consacrate Cupei Mondiale de fotbal din Brazilia. Țeapă! Va fi vorba şi despre numitul sport-rege, dar ceva mai la vale. Deocamdată, cu voia dumneavoastră, să dăm Cezarului ce i se cuvine şi să începem prin a vorbi cuviincios şi admirativ despre tenismana Simona Halep şi despre inimaginabilele ei isprăvi din recenta şi binecuvântata perioadă de afirmare a sportului românesc cu care suntem contemporani. Pentru că, domnilor, onorabili concetăţeni, fraţilor, daţi-mi voie: mutatis mutandis, ce altceva sunt Roland Garros-ul ori Wimbledon-ul decât numele de legendă ale Campionatului Mondial de Tenis – pe zgură sau pe iarbă, la alegere?! Şi iată-ne ajunşi noi, românii, graţie talentului Simonei Halep, nu doară să disputăm cu naturaleţe pe-acolo tot felul de semifinale şi finale, ci şi să ne pocnim mâinile de ciudă că am trecut pe lângă câştigarea lor la mustaţa istorică a lui Ion Țiriac.
Rareori se întâmplă ca noi, ca popor, să ne identificăm cu profundă convingere cu o persoană – fie ea artist, sportiv ori savant – şi cu performanţele sale de excepţie. Ba, să am pardon de impresie, cel mai adesea, personalizăm aiurea-n tramvai lucruri care nu prea merită (Naţionala de fotbal, de exemplu, sau cine ştie ce club amărât pe care îl iubim la nemurire), plângându-ne că iar nu ne-am calificat la vreun turneu final sau că iar ne-au bătut niscai adversari de doi lei în returul cutărei competiţii continentale, faza grupelor. Atunci ne trezim văicărindu-ne cu patos pronominal: ne-au omorât ăia – pe noi, ne, care va să zică, deşi cei mai mulţi participaserăm la bătălie ca simpli telespectatori. De data aceasta, identificarea are acoperire în aur, este şi mai corectă gramatical, şi mai justificată emoţional: Simona Halep chiar reprezintă expresia superlativă a valorii într-un sport a cărui tradiţie subţire, făurită de unicul Ilie Năstase, aştepta demult să se întâlnească, în aerul fierbinte al elitei mondiale, cu un urmaş demn şi comparabil. Este Simona Halep acest urmaş? Nu ştiu. Sunt convins, însă, că dispune de toate datele pentru a deveni!
Şi fiindcă tot patinăm zglobii prin zona lucrurilor inefabile, care fac farmecul miraculos al oricărui sport, vreau să vă semnalez momentul cel mai frumos petrecut, după părerea mea, în cele 30 de zile pe care s-au întins întrecerile ediţiei a XX-a a Cupei Mondiale la fotbal, 2014. A fost în repriza a doua a meciului din prima semifinală, Brazilia – Germania, la scorul 5-0 sau 6-0 în favoarea europenilor. Se consumase deja şocul acelui mereu crescător scor care, în mod evident, n-avea nici o legătură cu diferenţa de valoare reală dintre cele două echipe: era o întâmplare pur şi simplu bizară, iraţională, care trebuia luată ca atare şi nimic mai mult. Dar nici mai puţin... Formaţia Braziliei se consolase, prăbuşită în fatalitatea unei blânde neputinţe, din care nimeni şi nimic n-o mai putea extrage. De cealaltă parte, Germania se desprinsese, la rândul ei, din vraja aiuritoare a acelui meci care se poate imagina doar o dată la un secol şi, cu sportivitate, juca la trecerea timpului, pasând estetic la mijlocul terenului – un fel de na-ţi-o ţie, dă-mi-o mie duios şi inofensiv. Atunci s-a produs prima reacţie incredibilă a tribunei braziliene care a început să însoţească fiecare atingere de balon a germanilor cu ritmice „ole”-uri dintr-o coridă tristă. Dar asta n-a fost tot. La finele întâlnirii (încheiate, reamintesc, cu 7-1 pentru nemţi!), publicul brazilian i-a aplaudat îndelung pe învingători.
Mărturisesc că, iniţial, n-am înţeles ce se întâmpla în sufletul spectatorilor de pe acel stadion în care echipa gazdă era martelată de adversari cu un scor de maidan. M-a ajutat o prietenă, căreia îi mulţumesc. Iată misterul, aşa cum mi l-a decriptat ea: brazilienii din tribună strigau „ole” şi aplaudau pentru că, după ce pierduseră tot ce era de pierdut, inclusiv speranţa, se bucurau, pur şi simplu, de frumuseţea jocului de fotbal. Poftim? Scorul? Ce mai conta scorul în faţa acelui lucru minunat – frumuseţea – despre care Dostoievski spunea că va salva lumea?!...
Poate literaturizez, poate bat câmpii (cu sau fără graţie – mai curând fără...), dar, dacă numai 1% din cele de mai sus este adevărat, fotbalul îşi merită locul pe această lume. Care lume a observat cu ochiul liber de prejudecăţi că jocurile cele mai spectaculoase ale Mondialului brazilian s-au desfăşurat în prima sa parte – mai precis, în grupe. Şi a mai observat lumea în cauză că nu întotdeauna echipele care au arătat cel mai frumos fotbal au fost acelea pe care le-am regăsit în fazele superioare ale competiţiei. Ce concluzii se desprind de aici? Multe, iar în bună măsură ele au fost deja formulate de docţi specialişti şi de suavi băgători de seamă. Una în plus aproape că nu mai contează.
După părerea mea, fotbalul are o problemă teleologică, sistemică şi, pe zi ce trece, tot mai insolubilă. Formularea aceasta meşteşugită a fost pentru fotbalişti. În traducere liberă, pentru restul intelectualilor, chestia devine aşa: cât timp a fost un joc – plăcut atât celor care-l practicau, cât şi celor care-l priveau –, fotbalul a fost un spectacol frumos şi un mod util de întreţinere a sănătăţii corporale. Din momentul în care s-a transformat într-o competiţie a început şi alegerea prafului – culmea, pe fondul creşterii progresive a interesului pentru jocul devenit sport. Pe măsură ce rezultatul prevala asupra fotbalului în sine, iar competiţia era mai importantă decât propriul conţinut, dimensiunea sportivă ceda tot mai substanţial în faţa componentei de entertainment, controlat şi supus legilor rentabilităţii. Cei care au lansat propoziţia „fotbalul a devenit o industrie” spuneau adevărul, dar nu păreau conştienţi de pericolul care se ascundea sub acest adevăr egal cu preţul în euro a tot şi a toate. Pe gazon, uciderea sportului a căpătat felurite nume, cel mai inocent şi mai agreabil fiind tacticizare. Semnificaţia lui este simplă: împiedicarea adversarului să joace. Nu inventarea şi dezvoltarea unor tactici menite să pună în valoare calităţile propriilor jucători, ci a unor metode prin care să fie anihilate calităţile fotbaliştilor din echipa adversă. Din această perspectivă, care câştigă întruna teren, în Brazilia am avut o mulţime de meciuri tacticizate. Dacă pe parcursul lor spectatorul doar aţipea, nu şi sforăia, puteam bifa un succes. Să ne mai mirăm, în atare împrejurări, că fotbalistul nr. 1 al CM a fost desemnat Lionel Messi?
Hai să ne înţelegem: personal, îl consider pe argentinian cel mai valoros fotbalist din toate timpurile născut pe planeta Pământ. Habar n-am cine a fost numărul 1 la Brasil 2014. Sunt însă absolut sigur că el n-a fost Lionel Messi...

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul