Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Un concert uitat

        Costin Tuchilă

Autor a patru concerte pentru vioară şi orchestră, al unei Fantezii scoţiene pentru acelaşi instrument, a trei simfonii şi tot atâtea opere, a nu mai puţin de zece cantate şi oratorii, al unei serenade şi a două cvartete pentru coarde ş.a., Max Bruch (1838-1920), compozitorul romantic care trezea admiraţia lumii muzicale a Kőlnului natal cu o simfonie scrisă la 14 ani, e cunoscut astăzi mai ales prin primul său concert pentru violină, în sol minor. Trei sau patru din cele 87 de opusuri se cântă mai frecvent: o posteritate sumară şi, în mod sigur, nemeritată. O soartă vitregă au ultimele două concerte pentru vioară, cvasinecunoscute. Cu atât mai vitregă, cu cât cel puţin al treilea Concert pentru vioară şi orchestră, în re minor, op. 58 este o lucrare excepţională, dincolo de unele accente brahmsiene, care nu sunt propriu-zis influenţe, ci reflexe ale epocii, ale unei psihologii artistice comune, postromantice. Ea îmbogăţeşte substanţial imaginea despre literatura violonistică a lui Max Bruch – cu totul restrictivă dacă ne oprim la Concertul nr. 1 în sol minor, op. 26 (1866-1868), oricât de cunoscut şi apreciat ar fi acesta – şi, desigur, trezeşte o curiozitate firească faţă de conţinutul celui de-al patrulea – enigmatic – concert.
Fiind inedit pentru melomani, ca şi pentru cei mai mulţi dintre muzicieni, voi încerca o scurtă analiză.
Mult mai amplu, mai dramatic decât primul, dar mai puţin tragic decât al doilea, op. 44 (acesta scris în aceeaşi tonalitate, re minor), Concertul nr. 3 de Max Bruch impresionează prin dimensiunile monumentale (verificabile şi cantitativ, căci durează aproximativ 45 de minute) şi prin foarte potrivita scriitură violonistică, trăsătură caracteristică, indiscutabil, şi celorlalte, şi nu mă îndoiesc că şi Concertului nr. 4. Bruch e un excelent cunoscător al posibilităţilor instrumentului, al multiplelor lui resurse de expresivitate melodică, armonică, ritmică, al elasticităţii sale, care îi dă posibilitatea unor spectaculoase parcurgeri de intervale largi, al puterii de sugestie timbrală în toate registrele. Vom întâlni, aşadar, cadenţe şi formule cadenţiale egale în plasticitate cu cele din primul concert, game, arpegii, salturi rapide de pe coarda sol pe mi, pasaje duble în octave, acorduri pregnante în fortissimo, cantilene lângă măsuri întregi în şaisprezecimi, în care vioara solistă acompaniază suflătorii (în partea a treia, la un moment dat, instrumentele de lemn readuc dezinvolt refrenul pe fondul „ţesut” de vioară), structuri ritmice capricioase, de la „banalul” triolet la formule de mare dinamism, de 11, 17 sau 24 de sunete – o tehnică instrumentală completă, de mare solicitare în sensul virtuozităţii, întotdeauna cu acoperire în conţinut. Toate, într-o construcţie simfonică unitară, mai „academică” fireşte, în comparaţie cu primele două concerte. Forma neobişnuită a acestora, ambele începând cu părţi lente, lirice (un Preludiu visător, uşor patetic, cu caracter improvizatoric, o reverie ameninţată de ritmul surd al başilor, care explodează într-o clipă de neaşteptat elan, în op. 26; un Adagio ma non troppo de o melancolie sumbră, culminând cu grandilocvente acorduri funebre ale orchestrei, cu acele sunete „sparte” ale alămurilor, în dialog cu frământarea viorii soliste, în op. 44), cedează în favoarea impresiei de elaborare, de echilibru arhitectonic. Ca la Brahms, construcţia muzicală emană din profunzimile insondabile ale meditaţiei. Spaţiile sunt ample, „lacome” în prima parte, Allegro energico. După o scurtă introducere orchestrală, în care răsună un motiv tumultuos de trei măsuri, cu triolete războinice, deasupra tremolo-ului violelor, a notelor lungi ţinute de tromboane, fagoturi şi corzile grave, doi corni împreună cu viorile prime şi secunde la unison (pe coarda sol, pentru a spori senzaţia de gravitate) intonează cu putere tema întâi. E o melodie de şapte măsuri şi jumătate, în re minor, generoasă (largamente), întinsă pe mai bine de o octavă, mărturisind, parcă, amurgul fastuos al unei pasiuni. Avânt, dorinţă, aspiraţie spre monumentalitate (mereu sugerată de acest Allegro), zbucium antrenând forţe latente par a se stinge treptat. Apele învolburate se liniştesc în umbra aproape subînţelesei damnări. După o fugară modulaţie la Si bemol major, punând o tuşă de speranţă, un tril pe nota sol, subdominanta gamei re minor, marchează poetic zădărnicia. Reluat „lichid” de clarinet, finalul temei poate fi (aparenta) concluzie, declinul insurmontabil, rostit însă cu ardoare, luptând cu constrângerile formale. Partea întâi are o aproximativă formă de sonată, sonată „goală”, i-aş spune, căci contrastul dintre elementele tematice încetează să fie foarte clar, iar dezvoltarea e de fapt o întrepătrundere de motive în dialog. Cu notele lui accentuate, începutul acestei teme va apărea, pe cât de maiestuos pe atât de cutremurător, la alămurile grave, plin de temperament şi, în acelaşi timp, grav, tensionat la vioară, ameninţător, revoltat în momentele de tutti. O repriză energică, precipitată, deşi e îndelung pregătită prin frământarea materialului tematic, încheie agitatul Allegro.
Partea a doua, Adagio, în Si bemol major, se deschide cu o cantilenă şoptită de violină, acompaniată de suflătorii de lemn. Apoi, invers, solistul acompaniază oboiul, clarinetul, fagotul, într-o atmosferă de blândeţe şi reculegere, cu tonuri înseninate şi umbre strict decorative, ornamentale. Tema nu are totuşi calităţile poetice ale melodiilor atât de inspirate din Adagio-ul primului concert. E mai capricioasă, dar nu mai puţin rafinată, încercând să elimine impresia de suavitate. Notele supraacute ale viorii, jocurile ei discrete, de un ritm interiorizat, conduc imaginar la senzaţia de peisaj privit printr-un filtru de lumină, necesar pentru a estompa culorile prea intense, perfecţiunea pustiitoare a geometriei. Un rondo tumultuos, Allegro molto, cu o temă de „perpetuum mobile” adusă de solist, cu nelipsitele triolete şi un desen sinuos, încheie concertul. Această formulă capabilă de efecte patetice, dar şi de graţioase „răutăţi”, trioletul, îl obsedează pe compozitor. Un motiv cantabil (espressivo) al viorii soliste e susţinut de ritmul sacadat, în triole, al corzilor, apar reminiscenţe din aspra introducere, un pasaj de mare virtuozitate, cu game în octave ascendente e construit pe aceeaşi structură ritmică. Departe de a fi o spectaculoasă regăsire a echilibrului, sugestia de „perpetuum mobile” configurează mai degrabă o dezlănţuire – dramatică – de energie, până când dialoguri furtunoase între solist şi ansamblu pun punct concertului într-un strălucitor Re major.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul