Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Religia umanităţii

        Simona Drăgan

Aceasta este denumirea pe care a dat-o excentricul părinte ale sociologiei, filozoful Auguste Comte, unei religii seculare cu care visa să substituie creştinismul, propunând un calendar al lunilor dedicate agriculturii, ştiinţei, căsniciei sau creşterii copiilor şi înlocuind cultul lui Hristos şi al sfinţilor cu cel al unor figuri laice precum cea a lui Shakespeare, Goethe, Cicero sau Pericle. Dar, dacă, spre sfârşitul vieţii, Comte aproape că o luase razna, visându-se Marele Preot al religiei sale şi trimiţând scrisori disperate în apărarea acesteia către cele mai importante capete încoronate ale momentului, nu acelaşi lucru se poate spune şi despre continuatorul lui din secolul XXI, anglo-elveţianul Alain de Botton (n. 1969), a cărui Religie pentru atei* este doar una din multele cărţi de mare succes dedicate de autor unor domenii sau activităţi care ne fac viaţa mai frumoasă sau mai uşoară: dragostea, arta, literatura, arhitectura, iar acum, iată, şi religia. Absolvent al unor şcoli prestigioase din Oxford, Cambridge şi Londra, cu un doctorat început la Harvard, dar abandonat, fostul student la istorie şi filozofie şi-a descoperit vocaţia abia atunci când a început să scrie cărţi. S-a putut vedea atunci că învăţătura şcolilor poate însemna şi altceva decât litere moarte îngropate între coperţile cărţilor, iar tânărul autor, care a dobândit peste noapte popularitate şi recunoaştere, a sfârşit prin a-şi înfiinţa recent, nu tocmai ca Auguste Comte, ci pe baze mai raţionale, o „Şcoală a vieţii”, proiect prin care, ca şi în cărţile lui, speră să îi înveţe pe oameni cum pot fi mai fericiţi, trăind totodată moral, şi cum se pot simţi împliniţi cu ajutorul unor instrumente tot mai nefolositoare, cum sunt vechile discipline ale ştiinţelor umaniste.
Lui Alain de Botton nu i se poate reproşa că este un fel de Oprah sau că a adoptat eseul pentru că nu s-a străduit suficient să-şi valorifice studiile. Referinţele sale la mari autori canonici sunt judicios exacte (dacă se poate spune aşa) şi atestă o fină înţelegere, fără a se înscrie totodată în sfera îngustă a celor mai citate nume din istoria culturii. De Botton este capabil să scrie o carte despre Proust sau să vorbească despre autori clasici ca Milton, John Donne sau Matthew Arnold, însă educaţia şi cultura şi-au pierdut, pentru el, înţelesul clasic de domenii rezervate elitelor. Religia, literatura, arhitectura, arta sunt supuse în cărţile sale unei dezbateri oneste şi pragmatice privind rolul lor actual în viaţa omului. Pe de altă parte, a nu se înţelege că lecturile lui de Botton sunt exhaustive, după cum se poate vedea, de exemplu, în următoarele cuvinte, în care, fără să ştie, vorbeşte ca filozoful american Richard Rorty: „Ar fi un afront şocant la adresa etichetei academice să întrebi ce anume ne-ar putea învăţa util despre iubire Tess d’Urberville sau să insinuezi că romanele lui Henry James ascund parabole despre cum să rămâi cinstit într-o lume alunecoasă şi mercantilă” (p. 108). Astfel de cuvinte, ca şi întregul său proiect cultural şi de viaţă, interoghează şi testează, ca şi Rorty, capacitatea autorilor clasici (printre altele) de a mai răspunde nevoilor actuale ale omului în contextul vieţii contemporane, totuşi, spre deosebire de Rorty, care spune aceleaşi lucruri continuând să facă filozofie, de Botton nu speculează asupra bazelor metafizice care ne împiedică să fim fericiţi sau sinceri.
Subiectul cărţii de faţă, religia (într-o abordare liberă, care include capitole despre instituţii, artă, arhitectură, educaţie, pe lângă cele mai marcat „religioase”, cum ar fi pesimismul, tandreţea, comunitatea etc.), are cu atât mai mare relevanţă pentru proiectul existenţial al autorului, cu cât, mai mult decât orice alt domeniu al culturii, religia se adresează în mod direct sufletului şi unor angoase majore din viaţa omului. Chiar dacă fragilitatea omului, problemele conştiinţei, teama de moarte pot fi abordate şi cu mijloace filozofice sau estetice, religia rămâne totuşi tratamentul de predilecţie, care, spre deosebire de literatură sau filozofie, încă nu duce în prezent lipsă de adepţi. Chiar şi aşa însă, rămâne în continuare un procent semnificativ de umanitate care suferă de pe urma secularizării şi a instalării ateismului în structurile laice ale statelor moderne, ca şi ale minţii omului. De Botton mărturiseşte că a crescut într-o familie de evrei atei, care, ori de câte ori auzeau despre un cunoscut că nutreşte convingeri religioase, îl priveau cu o nesfârşită milă, ca pe un bolnav incurabil. În ciuda acestui climat, fiul dovedeşte un respect nebănuit pentru religie, în care descoperă modalităţi de tratare a suferinţei sau a singurătăţii indispensabile omului modern.
Pornind de la constatarea beneficiilor pe care religiile le-au oferit de-a lungul secolelor omului, prin puterea instituţionalizată a ceremonialurilor şi interesul de a combate suferinţa, frica de moarte sau, dimpotrivă, de a cultiva în om spiritul comunitar, bunătatea, deschiderea către miracolul existenţei, de Botton alege să ignore argumentele ateilor împotriva aspectelor iraţionale ale religiilor şi să considere în continuare religia panaceu, dar nu ca atare, în formele moştenite şi impuse, ci prin tot ansamblul de practici care şi-au dovedit în timp eficienţa (şi care pot fi adaptate şi unor contexte nereligioase). Acelaşi lucru, la o scară mai largă, se întâmplă în toate celelalte domenii ale culturii, care, pe de o parte, supravieţuiesc şi sunt respectate prin tradiţie, iar pe de altă parte, nu au curajul să-şi declare decesul. Momentul cel mai critic al poziţiei lui de Botton este cel în care ajunge chiar să propună eliminarea literaturii şi a istoriei din şcoli şi redistribuirea textelor literare şi istorice în cursuri destinate unor probleme concrete de viaţă: cum să facem faţă dispariţiei celor dragi, problemelor din căsnicie, cum să ne creştem frumos copiii, cum să ducem o existenţă împlinită, cum să rămânem vii în faţa suferinţei semenilor etc. Or, pentru a trata toate aceste probleme, istoria, literatura, arta religioasă sau religia oferă nenumărate răspunsuri şi soluţii, cu condiţia ca acestea să nu mai fie confiscate de tradiţie, de dogmă sau de o înţelegere îngustă, specializată, şi cu ocultarea sistematică a părţilor vii în favoarea celor moarte. Altfel spus, are sens să insistăm pe studiul metanaraţiunii în Ion de Euripide, în defavoarea lui Euripide însuşi, care încă ne mai poate vorbi în moduri neaşteptate?
În ansamblu, poziţia lui de Botton rămâne fundamental eseistică şi pragmatică, într-un antagonism programatic cu ceea ce Hayden White numea „necrofilie culturală”. Într-o istorie a gândirii contemporane, nu aş ezita să îl citez ca o anexă la capitolul Richard Rorty.



__
* Alain de Botton, Religia pentru atei, Traducere din limba engleză şi note de Mihaela Ghiţă, Bucureşti: Vellant, 2013.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul