Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Cel mai mare poet în viaţă

        Virgil Diaconu

A iniţia o dezbatere având drept temă Gustul criticii – gustul publicului înseamnă a pune, de fapt, problema receptării şi evaluării literaturii. Ca lector, prin gustul literar eu evaluez mulţimea discursurilor lingvistice ce mi se oferă sub titlul – adevărat sau nu – de opere literare, de literatură.
Dar ce înseamnă a evalua? În esenţă, a evalua înseamnă fie a aprecia, fie a deprecia operele literare, după cum acestea satisfac sau nu, prin trăsăturile lor, criteriile estetice (critice) sau pseudoestetice (pseudocritice) ale evaluatorului. În ecuaţia evaluării intră, deci, patru termeni: opera cu valoare estetică, opera pseudoestetică, evaluatorul competent şi evaluatorul incompetent. Din încrucişarea acestor termeni rezultă evaluările propriu-zise, tot în număr de patru, şi anume: aprecierea operei estetice şi deprecierea operei minore, care aparţin evaluatorului/criticului competent, corect sau obiectiv; şi rezultă aprecierea operei minore şi deprecierea operei de valoare (sau ignorarea ei), practicate de către evaluatorul/criticul incompetent, care evaluează pe dos sau deformat.
Evaluările criticii competente, care sunt, fireşte, evaluări corecte (obiective, estetice), conduc la conturarea aşa-numitului „canon de opere literare fundamentale”, în timp ce evaluările criticii incompetente, care sunt evaluări deformate (pe dos, pseudoestetice), conduc tot la conturarea unui fals „canon de opere literare fundamentale”.
Oricum, ar trebui să acceptăm că există atât evaluări corecte (competente), cât şi evaluări incorecte (incompetente sau deformante), şi să înregistrăm ca atare această situaţie contradictorie, generatoare de polemici nesfârşite, dar cât se poate de îndreptăţite, între critica competentă şi critica incompetentă.
Dar asupra evaluărilor vom mai reveni. Până atunci, vom observa că activitatea critică se dedică mai cu seamă operelor pe care, corect sau nu, le socotim „de valoare” şi mai puţin operelor de valoare îndoielnică sau minore. De exemplu, în domeniul poeziei, critica literară caută să ne atragă atenţia îndeosebi asupra poeţilor „de valoare”, pe care i-a numit în fel şi chip: poeţi „reprezentativi”, „importanţi”, „semnificativi”, „remarcabili”, „naţionali”, „mari poeţi” şi chiar „cei mai mari poeţi”.
Care sunt marii noştri poeţi desemnaţi de critica de specialitate? Ani de-a rândul, zeci de ani, critica literară l-a recunoscut în această postură pe Mihai Eminescu. L-au urmat îndeaproape sau l-au detronat, chiar, de pe locul întâi, atribuit lui multă vreme, Arghezi, Bacovia, Blaga.
Dar cursa pentru stabilirea poeţilor de calibru sau de valoare continuă. Mai aproape în timp de noi, Marian Popa îl consideră, în dicţionarul său, pe Nichita Stănescu „unul dintre poeţii cei mai importanţi ai lumii din această vreme”, Cornel Ungureanu îl declară, în anul 2005, la „Zilele revistei Reflex”, pe Petre Stoica drept „cel mai mare poet în viaţă”, iar Al. Cistelecan vede în Ion Mureşan „cel mai mare poet al României de azi” (Al doilea top, Editura Aula, 2004). Mai mult de atât, revista Vatra lansează, în anul 2007, dezbaterea Poetul forever: Ion Mureşan, dezbatere din care va trebui să înţelegem că valoarea lui Ion Mureşan deja a fost stabilită prin decret, iar literatura română nu mai are loc de întors.



Cel mai mare poet, în anchetele şi topurile literare


Una dintre modalităţile prin care critica literară ne atrage atenţia asupra celor mai buni poeţi ai unei perioade este topul literar.
Astfel, din ancheta României literare nr. 51-52/2005, Primii 10 poeţi români din toate timpurile, în care şi-au exprimat punctul de vedere 34 de critici, îl putem extrage pe primul poet român în viaţă: Mircea Cărtărescu. Într-o altă revistă, şi anume Bucureştiul literar nr. 21-22/octombrie 2005, 25 de critici îl pun pe primul loc pe Ioan Es. Pop (articolul Bursa valorilor literare – IX. 1990-2005).
Din topurile revistelor de mai sus îi putem afla şi pe primii zece poeţi contemporani, „în ordinea mediilor”... Astfel, România literară găseşte că primii zece poeţi sunt Mircea Cărtărescu, Leonid Dimov, Mircea Ivănescu, Ileana Mălăncioiu, Emil Brumaru, Ion Mureşan, Şerban Foarţă, Mircea Dinescu, Angela Marinescu, Ana Blandiana, Cezar Ivănescu. În „replică”, pentru Bucureştiul literar, primii zece poeţi sunt: Ioan Es. Pop, Claudiu Komartin, Floarea Ţuţuianu, Daniel Bănulescu, Simona Popescu, Doina Ioanid, Marius Ianuş, Ioana Nicolaie, Dan Coman, Ruxandra Novac.
După cum se vede, în topurile pentru primii zece poeţi au ieşit două serii complet diferite de poeţi... Adică, pentru una şi aceeaşi ofertă – poezia contemporană – criticii literari au răspunsuri cu totul diferite. De îndată ce se schimbă setul de critici evaluatori, se schimbă şi ierarhia poeţilor. Ceea ce reprezintă valoare pentru un grup de critici nu mai reprezintă valoare pentru celălalt grup. Gustul critic al experţilor literari, aşadar, gustul estetic se arată a fi atât de diferit, atât de contradictoriu, încât ne putem întreba ce tip de opere legitimează el? Legitimează operele pe care unii dintre critici le găsesc estetice şi pe care alţi critici nu dau doi bani? Şi care dintre critici sunt adevăraţi, autentici, competenţi?
Cu privire la „cei mai buni poeţi” stabiliţi mai sus, putem însă observa că într-una dintre serii găsim numai poeţi optzecişti şi şaizecişti, iar în cealaltă serie numai nouăzecişti şi douămiişti, ca şi cum selecţia poeţilor s-ar întemeia mai degrabă pe criterii generaţioniste decât pe criterii estetice sau măcar pretins estetice.
Este legitim să fie aşa? Dacă este legitim ca fiecare generaţie literară în parte să aibă poeţii ei de top, stabiliţi în temeiul principiilor poetice ale generaţiei în cauză, în temeiul căror criterii poetice vom stabili poeţii de top ai ansamblului poetic generaţionist, deci, poeţii de top ai tuturor generaţiilor poetice? În temeiul criteriilor unei poezii generaţioniste, al criteriilor poetice ale tuturor generaţiilor poetice sau al altor criterii literare?



Cei mai importanţi poeţi oferiţi de antologiile literare


O altă modalitate de stabilire a „celor mai buni poeţi” o constituie antologia literară, care este şi ea un fel de top poetic, însă constituit de astă dată de un singur critic... Să urmărim, de exemplu, antologiile poetice optzecist-postmoderniste.
În lucrările lor, Alexandru Muşina (Antologia poeziei generaţiei ’80, 1993), Dumitru Chioaru (Noua poezie nouă, 2011) şi Daniel Corbu (Rostirea postmodernă, 2014) antologhează, pe rând, 32, 80 şi chiar 120 de poeţi postmodernişti. Aşadar, dintr-un total de 430 de poeţi optzecişti-postmodernişti găsiţi de Daniel Corbu în literatura română contemporană (vezi Rostirea postmodernă, p. 10), 32, 80 sau 120 sunt socotiţi poeţi antologici, deci poeţi care ar fi să fie de aceeaşi valoare cu poeţii antologici ai lumii, aşadar cu Whitman, Eminescu, Rimbaud, Baudelaire, Trakl, Arghezi, Bacovia.
Însă nu doar generaţia postmodernistă produce, desigur, poeţi antologici: toate celelalte generaţii poetice, fie acestea pre-postmoderniste sau post-postmoderniste, generaţii care se schimbă la aproximativ zece ani, au şi ele setul lor de poeţi antologici sau performanţi, aşa încât numărul total al poeţilor români antologici/performanţi trebuie să depăşească uşor câteva sute... Aceste „câteva sute” de poeţi sunt, desigur, de nivelul poeţilor antologici ai lumii. Cu adevărat, suntem o naţiune de poeţi! De mari poeţi! Iar dacă străinătatea este amatoare de poezie adevărată, dacă ea vrea să aibă un viitor literar, atunci ar fi să se sincronizeze degrabă cu poezia noastră. 


Gustul literar migrator...


Cu privire la gustul literar sau literar-estetic, ar fi de observat, şi nu spun un lucru nou, că acesta nu este, în timp, aşadar de la clasicul Homer şi până azi, acelaşi. În mare, am putea spune că un gust literar au clasicii, un altul au modernii şi un altul postmodernii, dacă şi numai dacă aceştia din urmă constituie şi exprimă cu adevărat o „epocă” literară.
Dar să ne oprim la o singură epocă literară şi să vedem dacă ea manifestă un singur gust literar-estetic. Au, de exemplu, scriitorii şi criticii moderni un acelaşi set de criterii critice în evaluarea operelor poetice moderne? Curentul modern dada dezavuează (prin declaraţiile exprese ale lui Tzara) orice alt curent modern – futurismul, cubismul, suprarealismul – al vremii sale şi orice poezie modernă anterioară sieşi. Vedeţi vreun suprarealist care să aprecieze realismul? Sau vreun poet realist care să dea notă de trecere poeziei suprarealiste ori celei absurde? Se extaziază poeţii simbolişti în faţa poeziei romantice?
Orice curent poetic modern neagă „uzatele” şi „depăşitele” concepte poetice moderne precedente şi afirmă că, spre deosebire de acestea, el creează o nouă (o altă) poezie, că propune un nou (un alt) concept de poezie, desigur, unul cu adevărat performant. Toate curentele poetice moderne se neagă/lichidează simbolic reciproc, gustul poeţilor unui curent neagă toate celelalte gusturi poetice „curentiste” şi nu evaluează pozitiv decât propria creaţie!
La fiecare zece ani, când apare o nouă generaţie poetică/literară, noi deja vorbim despre un alt gust, despre alte criterii de evaluare a operelor poetice/literare şi, fireşte, despre o altă poezie/literatură. Migraţia valorilor/principiilor artistice, care este o îndepărtare de estetic, se dovedeşte, aşadar, şi o migraţie de gust literar, deci, de gust critic, iar acest nou (alt) gust „estetic” nu legitimează literar decât ultima (propria) literatură, decât ultima (propria) generaţie, în timp ce toate celelalte generaţii şi literaturi generaţioniste sunt dezavuate şi „lichidate”. Fiii îşi neagă părinţii şi bunicii literari sau îi închid în debara. Mutaţia valorilor artistice are, simbolic, manifestări inchizitoriale.
Dar modernitatea merge şi într-o altă direcţie decât cea generaţionistă. De fapt, modernitatea merge în două mari direcţii opuse. Pe de o parte, există scriitori care, la aproximativ zece ani, segmentează literatura modernă în literaturi generaţioniste şi, mai departe, gustul literar şi criteriile creatoare şi critice moderne în tipologii generaţioniste, iar pe de altă parte, există scriitori care creează în conceptul literaturii moderne transgeneraţioniste (nongeneraţioniste) şi conduc literatura modernă către stabilitate şi universalitate estetică. Pe de o parte, există tendinţa de a contura şi fixa mai multe literaturi generaţioniste, mai multe gusturi literare şi criterii critice, cu toate generaţioniste, iar pe de altă parte, există tendinţa de a impune o literatură modernă transgeneraţionistă şi, implicit, criterii creatoare şi critice estetice transgeneraţioniste. A doua tendinţă este ilustrată de operele scriitorilor autentici şi de dicţionarele şi istoriile literare profesioniste.
În fond, gustul literar evoluează de la gustul literar individual şi generaţionist la gustul literar estetic transindividual şi transgeneraţionist; de la criteriile critice pseudoestetice la criteriile critice estetice transgeneraţioniste, aşa încât a evalua o operă literară sau alta înseamnă a evalua tocmai în temeiul acestor principii sau norme estetice transgeneraţioniste: prezenţa în discursul lingvistic a acestora ne determină să apreciem că acel discurs (text) valorează ca poezie (poezie modernă).
Principiile critice care determină gustul estetic sunt, de fapt, principiile creatoare ale operei poetice şi ele se numesc: forţa vizionară, lirismul, desăvârşirea formală, autenticitatea, originalitatea... Toate aceste principii sau norme constituie canonul poetic autentic, aşadar conceptul de poezie modernă, şi tocmai de el ar fi să ţinem cont atunci când creăm o operă poetică şi atunci când evaluăm o operă poetică, indiferent de generaţia sau curentul literar căreia opera în cauză îi aparţine.
Dacă vrem o literatură cât de cât durabilă, noi nu o putem nici produce, nici legitima în temeiul unor principii migratoare, individuale sau generaţionist-„curentiste”, ci al unor principii estetice moderne comune şi cât de cât stabile, precum cele abia enumerate. O operă poetică, o poezie care îşi pierde valoarea după cincizeci de ani nu este nici astăzi poezie, ci doar un text care răspunde unei convenţii (comenzi) generaţionist-„curentiste”, valabilă pe termen scurt.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul