Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
0
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Vitrina cărţilor

        Răzvan Voncu

Cristian Ghica – ROCKescu, Editura România pur şi simplu, Bucureşti, 2014


O carte trăsnită şi originală scrie Cristian Ghica, sub titlul (care nu spune multe cititorilor peste sau sub anumite vârste) ROCKescu.
Avem de-a face, de fapt, cu o istorie din interior, narată la persoana I, a „măririi şi decăderii rock-ului”, în România şi în lume, al cărei merit esenţial – în afara calităţii şi expresivităţii naraţiunii confesive – constă în faptul că, în realitate, cartea e mai mult decât o istorie subiectivă a unui gen muzical. Căci rock-ul nu e doar un gen muzical, e o stare de spirit şi un epitom al libertăţii.
Din acest punct de vedere, ROCKescu face pandant (dincolo de diferenţele majore ale convenţiei nonfictive) cu Muzici şi faze, deja celebrul roman al lui Ovidiu Verdeş. Numai că între cele două naraţiuni există o diferenţă majoră: în timp ce Tinuţ, personajul-narator al lui Ovidiu Verdeş, este localizat în Bucureştii celei de-a doua jumătăţi a deceniului ’70-’80, aventura pasiunii pentru rock a naratorului din ROCKescu începe într-un oraş de provincie, în a doua jumătate a deceniului următor, cu numai câţiva ani înainte de Revoluţie. Schimbarea de mediu şi de epocă istorică este esenţială: în timp ce devenirea adolescentului din Muzici şi faze este suspendată, auroral, pe un drum ce duce către cultura înaltă, relaţia tânărului din perioada de descompunere a comunismului şi de devergondaj pseudo-democratic, de după 1989, cu mişcarea rock sfârşeşte într-o deziluzie: cea a consumerismului actual.
Romanul/amintirile/eseul lui Cristian Ghica se citeşte cu mare interes nu numai pentru povestea în sine – cea a unui tânăr care parcurge, odată cu fazele vieţii sale, şi fazele istorice ale mişcării rock –, ci şi pentru inciziile autentice în straturile vieţii cotidiene din România ultimelor trei decenii. O incizie nu doar onestă, ci şi dezideologizată, care surprinde deopotrivă clivajele ultimilor ani ai comunismului (absurdul transformat în regulă, penuria de bunuri obişnuite, interdicţiile, abuzurile) şi descompunerea idealurilor, care a urmat prăbuşirii totalitarismului. Paradoxul a constat în aceea că, sub regimul comunist, rock-ul şi valorile lui, deşi considerate subversive (spiritul de libertate şi iniţiativă individuală, provenienţa occidentală, estetismul ş.a.m.d.), au înflorit într-o existenţă subterană, în timp ce libertatea le-a ucis.
Finalul nu constă într-o diatribă stângistă la adresa democraţiei şi a economiei de piaţă, ci într-o invitaţie la mediaţie. Maturul de astăzi, privind retrospectiv, ne îndeamnă să facem la fel şi să ne întrebăm dacă nu cumva avem şi noi o vină în această disoluţie a valorilor în care am crezut. Dacă nu cumva şi propria noastră comoditate, propriile noastre instincte de acumulare, de parvenire socială au avut un cuvânt de spus în deculturalizarea vieţii publice şi a societăţii româneşti. Dacă nu cumva am uitat prea repede şi... pentru prea puţin.
Chiar dacă neobişnuită şi greu digerabilă pentru criticii care n-au ieşit din bibliotecă, ROCKescu este o carte frumoasă, bine scrisă, care cu siguranţă merită atenţia cititorilor.



Felix Nicolau – Estetica inumană. De la postmodernism la Facebook, Editura Tracus Arte, Bucureşti, 2013


Continui să nu înţeleg de ce un eseist de inteligenţa, jactanţa şi subtilitatea lui Felix Nicolau nu se bucură de voga de care se bucură destui critici cuminţi, incapabili să scrie o frază ieşită din comun. Despre Estetica inumană s-a scris nedrept de puţin, în comparaţie cu valurile de cerneală care au curs pentru platitudinile cutărui universitar de provincie. Iar cartea este una dintre cele mai adecvate – inclusiv ca discurs – abordări ale unei chestiuni esenţiale în istoria culturală recentă: încotro se îndreaptă postmodernismul?
Estetica inumană nu este, înainte de toate, o deconstrucţie a postmodernismului de pe poziţiile esteticii clasice. Și nici un discurs „de stânga” (ghilimelele se referă mai ales la spaţiul românesc, prietenii ştiu de ce...) despre relele capitalismului şi ale sistemului post-industrial. Ci o interogaţie ascuţită, ironică şi alertă, a traseelor prin care postmodernismul şi-a configurat o posteritate ambiguă, fracturată între promisiunea – încă neepuizată, dar nici confirmată – a unui nou umanism şi aparenţa – destul de consistentă – a unui post-umanism consumerist, anti-cultural, în fond.
De asemenea, Estetica inumană este şi un eseu despre noi, despre năravurile lumii culturale româneşti, despre consecinţele inevitabile ale uşurinţei cu care preluăm şi adaptăm după ureche forme insuficient digerate. Despre salturile pe care, din când în când, le facem în istorie şi urmările lor asupra moravurilor şi a metabolismului culturii române. Despre beizadele şi seriozitatea nimicologiei, despre academismul formal şi ratarea de fond pe care adesea o presupune, despre uşurinţa cu care decretăm generaţii şi valori (culmea, chiar în timp ce postulăm irelevanţa valorii în câmp estetic sau axiologic!), despre canon şi cum s-a... canonit el în critica românească din ultimii ani ş.a.m.d.
Îmi place enorm maniera dezgheţată în care Felix Nicolau se mişcă printre noile tabu-uri ale lumii noastre culturale şi nonşalanţa cu care turteşte fesuri, arătând unor „profesori de integrale” că nu cunosc tabla înmulţirii. Nu din simplă obstinaţie de a striga că regele e gol, ci dintr-o convingere adâncă (şi, tocmai de aceea, îmbrăcată în veşmintele firescului) că actul de cultură înseamnă, înainte de toate, substanţă, nu convenţie. Autenticitate a gândului şi emoţie a spiritului, nu închistare într-o ordine imuabilă, decretată de sus.
Dar cel mai mult îmi place în Estetica inumană – ca şi în celelalte cărţi ale lui Felix Nicolau, de altfel – faptul că autorul este printre foarte puţinii la noi care au curajul să conteste tocmai contestaţia. Nu cu brutalitatea lui Eugen Ionescu din Nu, ci cu o subtilitate şi o prospeţime intelectuală absolut reconfortante.
Sper că semnalul din recenzia de faţă va fi perceput nu doar ca un semn de solidaritate intelectuală, ci şi ca o invitaţie la lectură. Estetica inumană este una dintre cele mai inteligente cărţi de critică literară pe care le-am citit în ultimii ani.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul