Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Dintre sute de catarge...

        Ofelia Prodan

Ofelia Prodan s-a născut la Urziceni la 12 ianuarie 1976. A publicat numeroase poezii īn reviste literare. A debutat cu volumul Elefantul din patul meu, apărut la Editura Vinea īn anul 2007 pentru care a obţinut două premii literare. A urmat Cartea Mică (Ed. Brumar 2008), apreciat de Al. Cistelecan pentru „consistenţa anxioasă a fondului existenţial şi confesiv”.




invincibili


 


cum ne vom mai privi noi atunci
īn ochi cum ne vom mai putea vorbi
trupurile noastre s-au acoperit strat
după strat cu beton şi fier
suntem două clădiri uriaşe cu o rezistenţă
īndelung testată
suntem invincibili īn īntuneric se aprind doar luminile
oraşului insomniac
nu ne este dor de zgomotul creierului
nu ne este teamă de fluxul rapid al sāngelui
aici īn īnvelişul nostru putem
crede că suntem īn deplină siguranţă


 


metal


 


adorm greu īmi este mereu teamă
ţin lumina aprinsă īn cameră
mă răsucesc sub pătură de cāte ori
fug şi cad īn gura imensă incandescentă

īn visele mele totul e doar metal
şi totul se topeşte īn gura incandescentă
oraşul cel mare camera oamenii grăbiţi trupul meu
trupul tău īnalt firav totul alunecă
īn focul care mistuie orice cu atāta forţă şi teroare

īncāt nu pot scoate o vorbă
privesc nemişcată cum fiecare om fiecare lucru
se amestecă devine o masă amorfă de
metal care explodează
atunci mă trezesc brusc văd camera mea mică
lumina blāndă şi mi se face
aşa un dor de dimineţile īn care
te trezeai cu greu

iar eu te priveam cum te mişcai īncet prin


camera mea
căutānd vreun lucru anume
cu privirea uşor īnceţoşată de somn
şi trupul firav atāt de viu de real


 


dincolo de soare


 


urcăm şi coborām treptele bisericii
cu rucsacele grele īn spinare
feţele noastre sunt prelungi transparente
cu cearcăne şi pungi imense sub ochi
ne privim şi parcă semănăm cu sfinţii din icoane
zāmbim dar nu mai avem chef
de glume proaste


 


din turnul bisericii fotografiem clădirile oraşului
suntem plini de praf şi pānze de păianjen
se aude aproape ca un plānset
rugăciunea preotului
soarele luminează puternic turnul
de aici de sus oamenii se văd atāt de mici că am putea
sufla o singură dată peste străzi
şi ar dispărea toţi


este linişte
parcă ne auzim gāndurile ca nişte
viespi uriaşe translucide


stai cu fruntea pe umărul meu
simt că te pot duce uşor dincolo de soare să īţi arăt
ferestrele deschise ploaia caldă de vară
marea noastră agitată
mama ta īmbrăcată īn negru


 


ultima noapte


 


cāt frig cāt īntuneric doamne
respir cu atāta teamă aerul rece
sunt ca un om gol pe stradă īn miezul zilei
īntre noi au crescut oraşe imense pustii şi gropi de gunoi
din gura mea īntredeschisă ies doar icnete
nu mai recunosc vorbele
e atāta durere īn mine
īncāt simt că aş putea creşte īn linişte
la piept o broască ţestoasă


 


īntr-o gară


 


ne-am văzut prima dată īntr-o gară
era noapte
ai trecut prin spatele meu
ştiam că eşti tu
te-am strigat te-ai īntors
m-ai recunoscut
aşa prăfuită şi obosită cum eram
mi-ai luat māinile īn māinile tale

ne-am privit cāteva secunde
vroiam să te sărut
dar nu, m-am oprit
ce o să creadă dacă īl sărut aşa
din prima

aşteptam autobuzul să ne ducă
la cămin
se făcuse aproape unşpe
am īnceput să vorbim şi nu
ne mai opream

eu īţi povesteam ce mult īmi plăcea
să mă joc cu băieţii fotbal cānd eram
mică iar tu īmi povesteai febril
cāt de bine te simţeai
īntre fetiţele care se jucau
īn spatele blocului cu păpuşi


 


virtual


 


īmi sunt aşa de familiare vocile oamenilor
şi totuşi mă simt un inadaptat
privindu-i cu insistenţa mea bolnăvicioasă cum
trăiesc fiecare zi cu uşurinţa aceea
exasperantă

o lume īnchisă ca un gulag
fiecare trece prin fiecare
mesajele se adună de la o zi la alta
īntr-un loc virtual pe care
nimeni nu are curiozitatea să-l acceseze

īnchid ochii şi īmi imaginez
că sunt un animal preistoric
desenat pe pereţii unei peşteri
īnghiţit de privirea hipnotică
a unui şaman hidos

mă īntreb cine are atāta īndārjire
că sapă de ani de zile īn creierul meu
notează minuţios fiecare descoperire
īntr-un fişier imens
dar niciodată nu mă poate vedea

privesc lumea din colţul meu
şi nu pot accepta
că ar trebui să existe undeva
un secret tulburător care
īmi poate schimba definitiv viaţa


 


ritualul


 


oare cāt timp să fi stat acolo
cine īi va fi auzit gemetele şi zbaterile
trupului mutilat
cine să-i fi udat cu puţină apă
buzele arse?
oare acestea sunt gāndurile mele?

aşa m-am īntrebat īnvārtindu-mă
īn jurul camerei ca un hamster pe

roata lui

un click puternic şi mi-am simţit
chipul furat pentru o chestie idioată
de care totuşi ameridienii se temeau

doar lumina neonului să-mi mai curgă
acum peste frunte
doar acum să aflu ce anume a trezit
la viaţă trupul meu vānăt īntins pe gresie

mirosul de clor nu cauzează halucinaţii
cineva trebuie să fi făcut toate acestea
cu aceeaşi stăpānire şi devoţiune
ca-ntr-un ritual al soarelui

īn tot acest timp străluceam ca o statuie
incaşă din aur
prin mine au trecut mii de pumnale
nu puteam să reacţionez īn niciun fel
ochii mei perfect imobili au văzut cu
groază cele de dincolo de lume

mă īndoiesc că acestea au fost
gāndurile mele şi totuşi
de atunci īn spatele casei s-a deschis
o groapă īn care de cāte ori privesc
ritualul se repetă īntocmai

 

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul