Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
0
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Dintre sute de catarge...

        Ofelia Prodan

Ofelia Prodan s-a născut la Urziceni la 12 ianuarie 1976. A publicat numeroase poezii în reviste literare. A debutat cu volumul Elefantul din patul meu, apărut la Editura Vinea în anul 2007 pentru care a obţinut două premii literare. A urmat Cartea Mică (Ed. Brumar 2008), apreciat de Al. Cistelecan pentru „consistenţa anxioasă a fondului existenţial şi confesiv”.




invincibili


 


cum ne vom mai privi noi atunci
în ochi cum ne vom mai putea vorbi
trupurile noastre s-au acoperit strat
după strat cu beton şi fier
suntem două clădiri uriaşe cu o rezistenţă
îndelung testată
suntem invincibili în întuneric se aprind doar luminile
oraşului insomniac
nu ne este dor de zgomotul creierului
nu ne este teamă de fluxul rapid al sângelui
aici în învelişul nostru putem
crede că suntem în deplină siguranţă


 


metal


 


adorm greu îmi este mereu teamă
ţin lumina aprinsă în cameră
mă răsucesc sub pătură de câte ori
fug şi cad în gura imensă incandescentă

în visele mele totul e doar metal
şi totul se topeşte în gura incandescentă
oraşul cel mare camera oamenii grăbiţi trupul meu
trupul tău înalt firav totul alunecă
în focul care mistuie orice cu atâta forţă şi teroare

încât nu pot scoate o vorbă
privesc nemişcată cum fiecare om fiecare lucru
se amestecă devine o masă amorfă de
metal care explodează
atunci mă trezesc brusc văd camera mea mică
lumina blândă şi mi se face
aşa un dor de dimineţile în care
te trezeai cu greu

iar eu te priveam cum te mişcai încet prin


camera mea
căutând vreun lucru anume
cu privirea uşor înceţoşată de somn
şi trupul firav atât de viu de real


 


dincolo de soare


 


urcăm şi coborâm treptele bisericii
cu rucsacele grele în spinare
feţele noastre sunt prelungi transparente
cu cearcăne şi pungi imense sub ochi
ne privim şi parcă semănăm cu sfinţii din icoane
zâmbim dar nu mai avem chef
de glume proaste


 


din turnul bisericii fotografiem clădirile oraşului
suntem plini de praf şi pânze de păianjen
se aude aproape ca un plânset
rugăciunea preotului
soarele luminează puternic turnul
de aici de sus oamenii se văd atât de mici că am putea
sufla o singură dată peste străzi
şi ar dispărea toţi


este linişte
parcă ne auzim gândurile ca nişte
viespi uriaşe translucide


stai cu fruntea pe umărul meu
simt că te pot duce uşor dincolo de soare să îţi arăt
ferestrele deschise ploaia caldă de vară
marea noastră agitată
mama ta îmbrăcată în negru


 


ultima noapte


 


cât frig cât întuneric doamne
respir cu atâta teamă aerul rece
sunt ca un om gol pe stradă în miezul zilei
între noi au crescut oraşe imense pustii şi gropi de gunoi
din gura mea întredeschisă ies doar icnete
nu mai recunosc vorbele
e atâta durere în mine
încât simt că aş putea creşte în linişte
la piept o broască ţestoasă


 


într-o gară


 


ne-am văzut prima dată într-o gară
era noapte
ai trecut prin spatele meu
ştiam că eşti tu
te-am strigat te-ai întors
m-ai recunoscut
aşa prăfuită şi obosită cum eram
mi-ai luat mâinile în mâinile tale

ne-am privit câteva secunde
vroiam să te sărut
dar nu, m-am oprit
ce o să creadă dacă îl sărut aşa
din prima

aşteptam autobuzul să ne ducă
la cămin
se făcuse aproape unşpe
am început să vorbim şi nu
ne mai opream

eu îţi povesteam ce mult îmi plăcea
să mă joc cu băieţii fotbal când eram
mică iar tu îmi povesteai febril
cât de bine te simţeai
între fetiţele care se jucau
în spatele blocului cu păpuşi


 


virtual


 


îmi sunt aşa de familiare vocile oamenilor
şi totuşi mă simt un inadaptat
privindu-i cu insistenţa mea bolnăvicioasă cum
trăiesc fiecare zi cu uşurinţa aceea
exasperantă

o lume închisă ca un gulag
fiecare trece prin fiecare
mesajele se adună de la o zi la alta
într-un loc virtual pe care
nimeni nu are curiozitatea să-l acceseze

închid ochii şi îmi imaginez
că sunt un animal preistoric
desenat pe pereţii unei peşteri
înghiţit de privirea hipnotică
a unui şaman hidos

mă întreb cine are atâta îndârjire
că sapă de ani de zile în creierul meu
notează minuţios fiecare descoperire
într-un fişier imens
dar niciodată nu mă poate vedea

privesc lumea din colţul meu
şi nu pot accepta
că ar trebui să existe undeva
un secret tulburător care
îmi poate schimba definitiv viaţa


 


ritualul


 


oare cât timp să fi stat acolo
cine îi va fi auzit gemetele şi zbaterile
trupului mutilat
cine să-i fi udat cu puţină apă
buzele arse?
oare acestea sunt gândurile mele?

aşa m-am întrebat învârtindu-mă
în jurul camerei ca un hamster pe

roata lui

un click puternic şi mi-am simţit
chipul furat pentru o chestie idioată
de care totuşi ameridienii se temeau

doar lumina neonului să-mi mai curgă
acum peste frunte
doar acum să aflu ce anume a trezit
la viaţă trupul meu vânăt întins pe gresie

mirosul de clor nu cauzează halucinaţii
cineva trebuie să fi făcut toate acestea
cu aceeaşi stăpânire şi devoţiune
ca-ntr-un ritual al soarelui

în tot acest timp străluceam ca o statuie
incaşă din aur
prin mine au trecut mii de pumnale
nu puteam să reacţionez în niciun fel
ochii mei perfect imobili au văzut cu
groază cele de dincolo de lume

mă îndoiesc că acestea au fost
gândurile mele şi totuşi
de atunci în spatele casei s-a deschis
o groapă în care de câte ori privesc
ritualul se repetă întocmai

 

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul