Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Cine a vorbit și cine a scris

        Adrian G. Romila

După distopia din O fereastră întunecată (2012), Florin Irimia surprinde cu un roman psihanalitic, conceput ca o lungă confesiune, într-o ipotetică ședință de terapie. Farmecul relatării, în Câte ceva despre tine (Polirom, 2014), vine atât din autoironia colocvială, cât și din ambiguitatea deplină a statutului povestitorului. Dedublat, indecis în opțiuni, incoerent, pretins afectat de cuvinte („În schimb eu, ori de câte ori mă apuc de scris, am sentimentul că-mi scriu condamnarea la moarte. Cu fiecare cuvințel pe care-l iau din eter și-l trec pe foaia de hârtie, am impresia că ea devine din ce în ce mai concretă, mai palpabilă”), el complică lucrurile până la limita verosimilului. Sugestia propriei morți și, deci, a postumității confesiunii duce povestea înspre eterna temă a narațiunii fatale, ultime.
Personajul e un tânăr profesor de engleză care-și rememorează cu aplomb traseul existențial, în încercarea de a clarifica ce anume a predeterminat comportamentul său erotic și social. Amplul monolog, amprentat de regizori, subiecte și actori de celebre filme noir, se concentrează pe relația cu tatăl său, prin a cărui sexualitate deviantă încearcă să-și explice destinul. Cu o descendență deloc lăudabilă – ambii părinți au avut o aplecare spre parteneri sexuali cu mult mai tineri –, eroul trece prin câteva relații eșuate și mai ales își confirmă straniile atribute letale. Printr-o „energie malefică”, ca-n peliculele pe care le adoră, unii dintre cei care au contact cu el și mai ales cei pe care el îi disprețuiește mor sau au accidente grave, din varii cauze „naturale”. E cazul mamei, alcoolică și atrasă de proprii elevi, al unui profesor care i-a pus notă mică, al unui puști care i-a furat o mașinuță, al unui vecin care i-a spart mingea, al uneia dintre iubite (Augustina) și, în final, din nefericire, chiar al fiicei sale. Faptul că e stângaci, că n-are încredere în cuvinte (e un intelectual, totuși!) și că are o potență exacerbată completează panoplia de tare prin care presupusul „doctor” căruia se confesează ar putea să-i rezolve „cazul”. Amintirile din copilărie (semnificativ e episodul cu privitul în afară pe gemulețul de la baie), opiniile empatice despre deviațiile sexuale ale actorilor și regizorilor preferați (toate analoage pasiunii pentru nubile a tatălui), alcoolismul pasager, un avort al unei iubite, postura de tată iresponsabil și de victimă a unui pariu cinic îl transformă pe naratorul-pacient într-un sociopat inofensiv, cu vocația ratării. Tânărul explică asta în felul său, printr-un „mit” fondator: zeița Lehamyte s-a îndrăgostit de muritorul Siktir și au avut o fată, Depressia. Soții celor doi, vrăjitoarea Pierzania și zeul Mohor, au blestemat-o să nu-și găsească fericirea, nici ea, nici descendenții ei, iar pe părinții fetei, să fie răi și indiferenți. Un copil al Depressiei se consideră eroul, plasându-se, onorabil, în legenda pe care tocmai a inventat-o. Cu acest corolar fantasmatic, ratarea e dusă, senin, până la ultima consecință, păstrând, în subsidiar, câteva principii de extracție cvasi-gnostică: „Lumea asta nu e singura în care trăim. Viața asta pe care o ducem aici nu e singura pe care o avem. Căci, dacă ar fi singura, n-ar avea cum să fie atât de urâtă”; „Treziți-vă la realitate. Nu mai fiți atât de naivi, atât de optimiști, atât de creduli. Viața e frumoasă cât să te facă dependent, după care, într-o zi, îți vine de hac!”. Delirul din capitolul Analyze this! constituie climaxul unor stări pe care, în pofida lexicofobiei mărturisite, numai cuvintele o pot exprima.
Finalul mai păstrează o ambiguitate, legată de uciderea tatălui. A fost el ucis de Cătălina, tânăra lui soție și fostă fiică vitregă, sau, indirect, de însuși fiul său, care i-a arătat Cătălinei dvd-ul compromițător, cu Valentina? A fost un paricid care a încununat disprețul profund al fiului sau un accident violent în familia unui senex incestuos? Încețoșarea evenimentului afectează credibilitatea întregului text. Până la urmă, există un doctor psihanalist, provocator al confesiunii? Pacientul torturat de obsesii a visat totul, într-o cameră de hotel, așa cum pare în deschidere? E viu, e mort? Cine a vorbit, cine a scris totul? Dacă e acesta un bildungsroman, atunci personajul e un potențial Humbert Humbert nabokovian, combinat cu bukowskianul Chinasky. Dacă e doar pasta amorfă a unor vise cu granițele suspendate, atunci toate enormitățile se justifică. Dacă e discursul imaginar al unui defunct, atunci textul e un poem în proză, o interesantă parabolă despre nebunie, paternalism, marginalitate și sex.
Intens în transcrierea obsesiilor, convingător în sugestiile psihanalitice, livresc, comic, pe alocuri, deloc plictisitor (capitolele sunt scurte, desfășurate alert – o abordare mai întinsă, într-o relatare aproape deloc evenimențială, ar fi riscat), monologul din romanul lui Florin Irimia reușește să provoace. Avem de-a face, în ultimă instanță, cu metaliteratură, cu puterea exorcizatoare și multietajată a cuvintelor, cu raporturile complicate dintre un autor și întâmplările lui fundamentale. Și avem de-a face, desigur, cu un prozator deja dovedit.
 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul