Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Poezia ca semn inteligibil în marele Text

        Ana Dobre

Poezia creează lirismul sau lirismul creează poezia? Pentru cititorul obişnuit, echivalenţa poezie şi lirism poate părea un truism. Totuşi, odată cu schimbarea paradigmei lirice, lirismul nu mai coincide la modul absolut cu poezia. Starea lirică provine din modul în care este receptată, trăită şi integrată realitatea într-un sistem care o transcende fie prin altitudine metafizică, fie prin prozaism. De aceea, în poezia modernă, care mizează pe prozaismul cotidianului, ceea ce izbeşte este absenţa, aparentă, desigur, a lirismului. Se vorbeşte asiduu despre deliricizare şi preponderenţa epicului. Repudiat o bună bucată de timp ca ucigaş al lirismului, epicul revine integrând şi reinventând liricul şi lirismul pentru a crea stările inedite ale poeziei.
Epicul este ceea ce frapează şi în poezia lui Mihai Duţescu din noul volum, franceza un avantaj (Editura Pandora Publishing, 2014), epicul ca pretext pentru a realiza lirismul. Perspectiva subiectivă asupra lumii pe care Mihai Duţescu o transpune în creaţie, în propria creaţie, traduce, deopotrivă, poveştile celorlalţi, poveştile lumii, şi propria poveste.
În ciuda afectării unei atitudini obiective, dezabuzate, de perfect observator indiferent şi abstras, sustras realului şi timpului, există în sufletul poetului Mihai Duţescu zone care-i revelează vulnerabilităţile. Acolo, undeva în profunzimile sufletului, există o rană care nu se închide niciodată şi care este centrul iradiant al lirismului său. O întâmplare în biografia sa – moartea injustă şi de neînţeles a tatălui, „...cel mai inteligent/ cel mai bun cel mai/ etic om pe care l-am cunoscut până azi...” – este evenimentul necesar care-i permite răsfrângerea asupra sinelui, reinterpretarea raporturilor cu lumea. Creaţia este alternativa la lipsa de sens a lumii cu necunoscutele ei impenetrabile.
O mărturisire din epilogul volumului, §, deschide perspectiva asupra acestei suferinţe perpetue pe care tinde să o exorcizeze: „...după ce tatăl meu a murit/ am ştiut că Dumnezeu a greşit grav undeva/ iar lovitura pe care el – cel mai bun inteligent/ frumos om din câţi am apucat să cunosc – o primise/ a fost inacceptabil de mare// şi mintea mea a început să respingă tot ce părea că vine de sus// până azi/ când mă sufocă nevoia fizică elementară de Tine Doamne/ Dumnezeule arată-mi un semn”. E o suferinţă care i-a bulversat lumea, l-a îndepărtat de Dumnezeu, l-a maturizat. Nu este nevoia de a-şi reinventa tatăl, idealizându-l, ci prin creaţie, care-şi are sursa originară în acest hybris tragic, nevoia de a se regăsi în şi dincolo de această suferinţă, de a se reda sieşi. Invocaţia către Dumnezeu – „Doamne Dumnezeule arată-mi un semn” − nu e o rugăciune de mântuire, ci de reordonare, prin semn, în absenţa paternităţii, a sensului. Creaţia, poezia, poate fi acest sens.
Ca artist, Mihai Duţescu înţelege lucrurile şi raporturile dintre ele, la suprafaţă şi în adâncime. Transcendentul şi contingentul, într-o permanentă înlănţuire, inteligibilă, uneori, ininteligibilă, alteori, cu inefabilele şi imponderabilele ei, îi dictează metafizica existenţei. În această metafizică, se pot regăsi obsesiile, spaimele, bucuriile, aşteptările eului. El are încredere în Cuvânt, crede că acesta îl slujeşte pentru a-i clarifica raporturile cu sine şi cu lumea, pentru a-l traduce inteligibil celorlalţi. Căci nevoia de confesiune lucidă, relevantă în it’s not a religion, it’s a relationship, este dominantă. Din această spovedanie se desprinde profilul sufletesc al lui Mihai Duţescu, spirit interogativ şi afectiv, capabil de tulburătoare efuziuni.
Schimbarea registrului prozodic – de la versul liber la poemul în proză – apare ca element de strategie literară în efortul de a înţelege rostul lumii, pe care o transcrie în desene lirice. Obiectele: biroul, calculatorul, reşoul, locurile: aeroport, hotel, oraşe mai mult sau mai puţin exotice – Milano, Praga etc., oamenii: Alina, familia, colegii şi prietenii, fac parte dintr-un şir de întâmplări, sumă din care se constituie viaţa ca „un şir de plecări”, „plecări din locuri în care tot revenim”. Absenţa sensului, sentimentul zădărniciei apar pe limpezimea de cristal a spiritului: „...şi ce mai rămâne în cutiuţa ferecată fermecată pictată/ nimic, răspundem, nimic”. Sensul şi rostul sunt aspiraţii pe care le conştientizează, după cum repetiţia întâmplărilor, a evenimentelor, e o constatare lucidă, acceptată: „Viaţa e un şir de plecări. Poate s-ar cuveni să punem/ ghilimele, poate spunem lucruri vechi de 5000 de ani./ Plecări din locuri în care tot revenim – aceleaşi ghilimele/ acelaşi hotel din care tocmai pleci cu actuala iubită...”.
Lumea este, aşadar, un text, scris şi rescris la infinit. Motivul palimpsestului, reinterpretat, îi construieşte propriul spaţiu, un microunivers decupat în macrounivers: „dar tu ţii geamul închis, climatizarea pornită – jos în stradă/ e un grup de cetăţeni...”, din nevoia de evaziune şi de securitate. Indiciile acestei lumi creează impresia unui haos dominat de bolile postmodernităţii: singurătatea, incomunicarea, absenţele, tehnologizarea excesivă, tramvaiele care urlă în „pastelul nopţii în Rahova”. Invadarea spaţiului de obiecte, care-l înlocuiesc tot mai mult pe om, dă expresie absurdului, ca şi unei spaime existenţiale, spaimă camuflată în dezinvoltura enumerării: „hrube cu un singur om/ care apare dimineaţa se freacă pe net/ şi pleacă la fel de absent face/ un duş şi se bagă la somn// înconjurat de calculatoare legate-n reţea rămase/ de pe vremea când îşi permitea/ angajaţi şi-i plătea// markere evaporate sacoşe/ de plastic pline cu dosare/ de plastic DVD-uri sparte sau goale// cutii de iaurt baxuri/ adunate nedesfăcute de foi (...)/ scaune Knoll şi/ o maşină de distrus documente”.
Acest rău existenţial este sugerat în simbolul melcului fără casă, limaxul, care provoacă atavismele şi dorinţa de a ucide: „...şi s-a dus să le strivească de gard, în zadar”. Revelaţia adevărului şi intuiţia sensului: „m-am furişat atunci între ei şi am ştiut că (...)/ erau melci fără casă/ care alunecaseră pe trunchiul unei glicine, şi mai departe pe gard...”, opreşte virtuala crimă, dând senzaţia copleşitoare a insignifianţei omului.
Unii poeţi scriu poveştile trupului, poveştile sângelui. Mihai Duţescu, revelaţia în poezie a anului 2010, când a debutat cu volumul şi toată bucuria acelor ani trişti, scrie poveştile sufletului, ale eului, în aspiraţia, nu a perfecţiunii, ci a revelaţiei sensului. Poezia lui este revelaţia care descoperă un univers în care, ca W. Faulkner, este singurul proprietar. Volumul acesta îl confirmă ca poet și îi consolidează proprietatea.
 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul