Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

„Sunt singurul autor al propriului meu personaj”

        Monica Grosu

Paul Cornea de vorbă cu Daniel Cristea-Enache
Despre volumul de convorbiri dintre Daniel Cristea-Enache și profesorul Paul Cornea s-a scris deja în cele mai importante reviste din țară, iar faptul că ne ocupăm aici de această carte înseamnă că-i atribuim, la rându-ne, importanța care i se cuvine. Ce a fost, cum a fost (Polirom, 2013) reprezintă, deopotrivă, o confesiune-document și o analiză minuțioasă a unui sistem opresiv, de sub umbra căruia încercăm să ieșim (ca națiune) prin astfel de mărturii, lucide și oneste. Schema întrebărilor interesante și imprevizibile conferă cărții aură de roman și instituie o atmosferă de convivialitate. Evident, la toată această impresie contribuie răspunsurile nuanțate ale profesorului Paul Cornea, care desprinde strat cu strat crusta frustrărilor personale și naționale, problematizând și explicând îndelungul proces al convertirii la comunism, precum și apostazia ce i-a urmat, după câțiva ani buni de nedumeriri și ezitări.
Prin urmare, acest dens dialog, extins pe aproape patru sute de pagini, merge până la nuanțe fine, unele tulburătoare pentru destinul intelectualului în cauză, de aici caracterul problematizant și nota accentuat reflexivă a întregului discurs. În fapt, confesiunea, fără a se pierde în divagații, urmează traiectoria unei dezbateri de idei, cu faptele concrete, argumentele doveditoare și exhibarea întregului proces de conștiință, revelator pentru destinul unui mare intelectual și, poate, al unei întregi generații. Contextul narativ este lărgit cu informații despre întreg lagărul țărilor comuniste, detaliat în momentele sale cheie pe plan național și individual. Pe lângă deplina sinceritate, cel intervievat își supune răspunsurile și unui criteriu procedural, căci, „spre a înțelege cum s-au petrecut lucrurile, e totdeauna necesar să le situezi în contextul lor generativ. Un context care se cuvine examinat de aproape” (p. 40), și care, avem certitudinea, că a fost expresiv și cu atât mai elocvent trasat.
Daniel Cristea-Enache deschide dialogul cu o întrebare despre Mihail Sebastian, neașteptată, dar care face cu atât mai imprevizibilă traiectoria viitoarelor capitole, ce revin adeseori în zig-zag asupra unor momente din trecut. Și bine gândit, și spontan, acest dialog se compune din întrebări complexe, detaliate, iar răspunsurile sunt, de asemenea, lungi, minuțios elaborate și formulate cu o eleganță desăvârșită. Aspectul tehnic este, de altfel, explicat de profesorul Paul Cornea încă din Prefața cărții: „Întrebările lui Daniel nu se limitau la un schimb de opinii – ele reclamau partenerului povestiri și analize, evocări de atmosferă, de oameni și situații concrete. Era îndreptățit s-o facă și i-am acordat tot sprijinul, bucuros să-mi revizitez trecutul și să-l restitui în adevărul său. Astfel, conversația noastră a căpătat alura unui interviu aprofundat, iar răspunsurile s-au transformat în capitole de carte” (p. 6).
Profesorul Paul Cornea îl cunoscuse pe Mihail Sebastian într-un moment nevralgic, se instalase puterea legionară și începuse „experiența traumatizantă a excluderii”, trăită deopotrivă și de unul, și de celălalt, primul izgonit de la liceul unde învăța, iar Sebastian fiind „eliminat dintr-o redacție, expulzat din viața literară”, fără drept de semnătură. În felul acesta se ajunge la caligrafia originilor, mai întâi anii tinereții și apoi revenirea la copilărie, cu imaginea părinților și a bunicilor, lecturile și modul de procurare a cărților, fascinația comunismului, generată în bună parte tocmai de statutul precar al evreului în societate: „opresiunea în care trăiam, amenințarea continuă a deportării, lanțul nesfârșit de privațiuni și umilințe ale existenței cotidiene mă aruncau, cu mintea și cu sufletul, de partea celor ce-i nimiceau pe naziști” (p. 45).
Se produce astfel înrolarea în UTC, cu aura romantică a activității de ilegalist, cu sentimentul unei participări directe la Istoria mare care se scria imperios în acele momente. „Derapajul utopic”, după cum îl numește însuși Profesorul, continuă cu munca devotată în redacțiile unor reviste ale Tineretului Progresist: Tinerețea și, ulterior, Tânărul muncitor. Confesiunea, pliată, așa cum se vede, pe experiența angajării și apoi a rupturii, este permanent secondată de palierul trimiterilor bibliografice, de mare erudiție, și de analiza aplicată a informațiilor de ordin istorico-politic, fundamentale pentru evoluția în sine a sistemului și a oamenilor săi. Cu toate acestea, avem și aici, ca și în alte cazuri, exemplul unei personalități care nu s-a lăsat devorată de sistem, acaparată până la a-și pierde demnitatea, autocontrolul, ci, dimpotrivă, în condițiile date și de la înălțimea funcțiilor deținute, a încercat să instituie o atmosferă constructivă și, mai presus de toate, să-și îndeplinească pe cât posibil profesionist atribuțiile.
Există, așa cum se întrevede pe parcursul impresionantei mărturisiri, numeroși oameni de bine care au echilibrat oarecum și măcar într-o anumită măsură, desigur, erorile de percepție politică și personală ale unor lideri, ale unor (funcționari) executanți, neîncetând să ajute, să-și exercite profesia la un înalt nivel, să relaționeze afectiv, dincolo de interesele conjuncturale. Dar toate acestea, cu prețul mare al duplicității, al conștiinței încărcate, al frământărilor și zbaterilor continue de a evada din cercul vicios. Pentru profesorul Paul Cornea, „evadarea” venea abia după mai bine de un deceniu de „peregrinări” prin sectoare de conducere ale Ministerului Culturii: Direcția Generală a Teatrelor și Muzicii, Direcția Generală a Editurilor și, în continuare, la Studioul de Film București.
Cu ședințele de partid, discursurile sforăitoare ale mai-marilor, gen Răutu, constrângerile de program și ideologie, toate acestea încărcau peste măsură viața intelectualului Paul Cornea, care visa să se dedice muncii literare, cercetării de bibliotecă. Doar că „jocul” se relua la nesfârșit, incompatibilitatea creștea în detrimentul timpului irosit: „Într-adevăr, ce puteam face? Eschive, piruete, corectări de detaliu, amendarea prin persuasiune a unor decizii absurde luate de activiștii mai mici, temporizarea aplicării unor directive eronate până ce forurile uitau de ele. Și altele și altele de același calibru. Toate fleacurile astea mă costau muncă și timp, dar, vai, rezultatele rămâneau anemice, de fapt, insignifiante” (p. 256).
Abia după eliberarea din aceste funcții costisitoare, profesorul trăiește o perioadă de exuberanță creatoare, colaborând la realizarea unor lucrări de anvergură în cadrul Institutului „G. Călinescu” sau pe plan personal (își ia doctoratul, publică mai multe cărți de istorie și teorie literară, participă peste hotare la manifestări academice). În mod evident, acestea alcătuiesc doar traiectoria de fundal, căci esențial rămâne procesul de asumare a adeziunii eronate, a statutului de fost comunist, indiferent de rezonanța stridentă a formulării. De prim ordin rămâne depoziția, sinceră, elastică, de o eleganță sobră și o critică autoimpusă, venită tocmai într-un moment al melancoliilor inerente și atent conștientizate, căci, așa cum autorul notează la final, după acel decisiv decembrie ’89 „începea o epocă nouă a vieții mele. Ultima” (p. 390).
 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul