Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

O geografie interioară

        Simona Drăgan

Un recent proiect editorial al Editurii Humanitas, pornind de la ideea arhitectei Gabriela Tabacu, aduce laolaltă încă zece filologi, trei filosofi şi un critic de artă, uniţi în efortul de a reconstrui din amintiri corpul himeric al locuinţelor pierdute (Casele vieţilor noastre, prefaţă de Ioana Pârvulescu, Bucureşti, Humanitas, 2014). Deşi o carte despre case, proiectul nu trăieşte − şi în mod sigur nici nu a dorit să se afirme − strict prin componenta descriptiv-arhitectonică a demersului memorialistic, ci mai degrabă prin cea antropologică, a relaţiei umanizante (sau dimpotrivă) dintre om şi spaţiul locuit, idee împărtăşită de aproape toţi semnatarii. Predată în mâinile Ioanei Pârvulescu, ideea s-a putut bucura de o moşire de excepţie, din pana talentată a domniei-sale ieşind până în prezent preţioase studii istorico-literare, eseistice şi chiar romane, în care tradiţia culturală românească este reconstituită nu atât din praful şi molozul trecutului abolit, cât mai ales din parfumul şi savoarea unor epoci care, asimilate tradiţiei româneşti, au devenit pentru generaţiile mai tinere cu adevărat formatoare. Prefaţa acestui volum constituie ea însăşi aproape un studiu cultural, în care, întorcând filele istoriei literare, Ioana Pârvulescu zăboveşte puţin în trecut, cu erudiţie şi talent, înscriindu-i astfel, simbolic, pe semnatarii volumului de faţă (şi adresele lor) în marea carte de imobil a literelor române.
Cele cincisprezece amintiri adunate în volum pendulează incert între memorialistică, proză scurtă şi chiar (în cazul lui Andrei Pleşu) eseu, mecanismul exhibator al amintirii fiind pe alocuri discret reprimat: de exemplu, reticenţi poate sau doar dornici să depăşească nivelul primar al istoriilor trăite, Andrei Pleşu şi Horia-Roman Patapievici oferă, prin textele lor, o cvasi-fundamentare teoretică a ideii volumului (Pleşu) şi, respectiv, o expresie ultimă a decupajelor şi a ficţionalizării operate în trecutul propriu (Patapievici). Între aceste două extreme se subîntinde aria experienţelor trăite de ceilalţi autori în vâltoarea istoriei. În subtext, aceste experienţe contribuie documentaristic la recuperarea unui trecut de orori comuniste şi post-comuniste, care, adăugat arhivei deja existente (şi niciodată suficiente), îi conferă acestui proiect o valoare deosebită. Naţionalizările, demolările, diabolicele forme de confiscare a spaţiului privat, prin obligarea la traiul în comun, prin aducerea laolaltă a mai multor generaţii din aceeaşi familie sau, mai rău, prin infiltrarea securiştilor şi înghesuirea în spaţii restrânse a unor oameni neasimilabili ca nivel de cultură, educaţie sau aspiraţii, provenind din cele mai diferite categorii socio-profesionale, toate scriu împreună, pe mai multe note şi claviaturi, odiseea exproprierii sufleteşti a micii şi marii burghezii interbelice (Adriana Bittel, Antoaneta Ralian, Barbu Cioculescu, Monica Pillat, Micaela Ghiţescu, Victor Ieronim Stoichiţă ş.a.), presărată, pe ici, pe colo, cu poveşti ale mahalalei bucureştene (Dan C. Mihăilescu) sau cu reflecţii, cel mai adesea amare, rareori senine, despre viaţa în „cartierele-dormitor” (Radu Paraschivescu, Tania Radu, dar şi ale celor care devin „blocatari” forţaţi de împrejurări tragice).
Ideea lui Andrei Pleşu, împărtăşită explicit sau implicit de semnatarii volumului, este că omul ajunge să ia forma spaţiului locuit şi că, în forma urbanistică actuală a Bucureştilor, depersonalizarea, unificarea, masificarea, urâţirea şi banalizarea habitatului urban riscă să producă fiinţe alienate sau, dimpotrivă, „vesele şi recalcitrante” precum „stăpânii” acestui oraş, maidanezii. Această stare de fapt trebuie însă conştientizată şi combătută cu toate puterile, prin varii modalităţi de recuperare a „verticalităţii”, axă pe care Andrei Pleşu o consideră fundamentală în edificarea unei structuri sufleteşti sănătoase. Paradoxul blocurilor de locuinţe i se pare acela că, deşi construite pe un regim de înălţime superior caselor, ele nu transmit această „înălţime” (în viziuni, idei, sentimente) şi locatarilor lor, ci, dimpotrivă, obligă omul să îşi desfăşoare viaţa pe orizontala apartamentelor, privându-l de pivniţă şi pod, de cotloane şi firide tainice, de dependinţe care să îi permită evadarea regulată din spaţiul claustrofobic al interioarelor restrânse şi dialogul cu anotimpurile (trăite atât de poetic în lumea veche în pridvoare, grădini, şoproane, foişoare sau terase). După modelul freudian, eul însuşi se dezvoltă sub forma unei case, realizând un echilibru între puseele subconştientului şi presiunile supraeului, asemănate cu pivniţa şi podul unei case. În termeni practici, acest model îşi pierde corespondentul în formarea interioară a oamenilor siliţi să trăiască la bloc.
Compensatoriu, regăsim în aproape toate poveştile reunite în acest volum laitmotive ale evadării, fie din spaţiul închis (la ţară, în curţile interioare ale micilor blocuri sau case interbelice), fie printr-o rezistenţă culturală şi emoţională care refuză să îngroape trecutul, păstrându-l viu prin obiecte de artă plastică sau decorative (tablouri, piese de mobilier, ediţii bibliofile, fotografii etc.). Singulară în contextul volumului (ale cărei eroine, pline de distincţie şi măreţie, casele, poartă deseori semnătura unor arhitecţi consacraţi) este povestea casei de la Comana a poetei Ana Blandiana. Într-o splendidă robinsoniadă, prin proiectul unei case de ţară ea rememorează cu pasiune materializarea, cu multe dificultăţi, a unei idei proprii despre intimitate, confort şi trăire în afara istoriei. Această casă va ajunge să susţină moral o pereche de intelectuali, trecând, alături de ei, prin vârstele istoriei, de la exuberanţa paradisiacă a florilor şi poamelor la ridurile tranziţiei postdecembriste şi la recea renovare şi distanţa condescendentă impusă de evoluţiile unui trecut recent.
În cadrul unui proiect cu iz boieresc de tragice dezrădăcinări şi represalii politice, există şi câteva relatări ale unor experienţe nu mai puţin interesante antropologic şi poate chiar în mai mare măsură pretabile lecturii de identificare a majorităţii cititorilor acestui volum. De exemplu, Tania Radu şi Radu Paraschivescu îşi asumă pe deplin trăirea la bloc şi compensează senin această deficienţă prin varii expediente, imaginative în cazul Taniei Radu (trăirea în „cochilie”, „reveriile calmante” de camere mari şi goale pătrunse de lumina soarelui) sau culturale (fotoliul vechi şi confortabil sau biroul de scris, obiect de continuitate în deambulările locative ale lui Radu Paraschivescu). Mărturiile lor nu au, totuşi, valoarea istorică şi unda de şoc a majorităţii celorlalte amintiri, care, în ansamblu, îi conferă acestui proiect o notă de gravitate şi (din parte-mi cel puţin) multă, multă tristeţe.

* Casele vieţilor noastre, prefaţă de Ioana Pârvulescu, Bucureşti, Humanitas, 2014.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul