Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Poveşti cu şi despre Infante

        Adina Rotaru

Obligaţia morală faţă de seminariile de literatură română postbelică m-a determinat să citesc câteva dintre poeziile lui Traian T. Coşovei, poet despre care, spre ruşinea mea, nu ştiam prea multe. Aşa am pătruns într-un univers poetic, unde cuvintele combinate într-un mod ludic, cât şi mesajele purtătoare de non-sensuri, dar totuşi încărcate cu emoţii, mi-au creat imaginea situării într-un oraş „de biscuiţi şi ciocolatăˮ, din care nu mă mai puteam extrage, stârnindu-mi astfel bucuria, dar şi curiozitatea de a citi cât mai multe dintre poeziile acestui mare poet optzecist.
După fiecare poezie citită, imaginaţia mă purta către diverse încercări de a înţelege care este de fapt realul mesaj poetic, ce s-a vrut a se fi transmis dincolo de sentimente... aici cred că se află concentrată adevărata esenţă a poeziei lui Traian T. Coşovei, în coexistenţa mai multor ipoteze de la care pornesc diverse moduri de interpretare, în spatele lor ascunzându-se un mesaj aparent imposibil de descifrat...
După ce am emis o multitudine de ipoteze, am realizat că ele nu răspundeau decât parţial întrebărilor ce-mi invadaseră conştientul, stârnindu-mi din ce în ce mai mult setea de a cunoaşte „adevărul” din spatele versurilor adunate în Ninsoarea electrică şi 1, 2, 3 SAU... Dar cine poate poseda mai bine adevărul dacă nu cel care l-a ascuns în spatele cuvintelor sale? Cum nu a mai fost posibil să aflu adevărul direct de la sursă, am căutat reflecţii ale lui prin vorbele unei persoane considerate ca fiind cea mai în măsură să îl desluşească.
Astfel, am auzit o poveste de dragoste care ar fi putut mişca până şi cele mai insensibile suflete. În timpul studenţiei, tânărul Traian T. Coşovei s-a îndrăgostit de Ioana Marina, studentă la Arhitectură. Se pare că domnişoara Ioana Marina ar fi făcut parte dintr-o familie destul de înstărită. În mod paradoxal, tânărul Coşovei trăia într-o casă modestă, singura sursă de venit provenind din salariul mamei sale. Astfel, înţelegând povestea scriitorului, am reuşit să elucidez o mică parte din misterul ascuns al versurilor lui...
Ninsoarea electrică, 1979, conţine câteva poezii în care sugestia deziluziei unui om sfâşiat de ghearele unui amor pierdut este evidentă. Cina cea de taină ilustrează acel moment al trădării. Insensibilitatea Infantei nu poate fi învinsă nici de armonia tonală a orchestrei, nici de tulburarea histrionică de personalitate a iubitului. În urma refuzului darului celui mai de preţ, acea iubire metamorfozată într-un animal îmblânzit, ascultător şi fidel, un animal aflat într-o stare de slăbiciune generală, Infanta transcende prin perdeaua promisiunilor uitate (ninsoarea abstractă). Pătrunzând cu gândul prin această ninsoare abstractă, iubitul descoperă esenţa dezamăgirii: „Puteam să văd până departe/ cele patru cămile care trăgeau inima mea/ în patru părţi, deodatăˮ. Astfel, poezia Începusem să pierd devine cântecul unei păsări care-şi pierde atât iubirea, cât şi speranţa.
În Rondul de noapte, amintirea acelei seri în care, sub ritmuri muzicale romantice, Infanta dispare fără urmă, este din ce în ce mai trează în mintea iubitului. După cum sunetul de Varşoviana Polka are puterea de a actualiza în mintea sensibilei Blanche DuBois acele imagini surprinse în momentul sinuciderii soţului, ritmul unu doi trei, unu doi trei, unu doi trei, specific valsului vienez, aduce în prezent imaginea unui trecut dureros. În acest ritm se deschide următoarea carte, publicată în 1980, şi tot în ritm de vals este prezentată povestea de iubire.
Încă din primele două poeme, Coşovei anunţă cititorul că va afla totul despre sensibilitatea şi sensibilizarea unei Infante, printr-o poveste – parţial – adevărată. De altfel, autenticitatea parţială a poveştii al cărei personaj principal este Infanta nu trebuie pusă la îndoială, întrucât, într-un interviu acordat revistei Formula AS, poetul însuşi afirmă că poeziile sale sunt scrise pornind de la adevăruri concrete: „Cărţile sunt hărţi ale iubirilor mele. Fără ele, aş rătăci, aş ajunge în cu totul altă parte, pe un alt continent... Eu scriu doar că să-mi amintesc. Poezia mea e un jurnal de memorii retrăiteˮ.
Fire melancolică şi visătoare, poetul creează prin versuri un oraş unic prin originalitatea lui, un oraş de biscuiţi şi ciocolată. Aici el îşi plasează Infanta, care ba se simte stăpână, ba se plictiseşte şi vrea să fugă.
Dacă în primele poezii este surprinsă imaginea Infantei ca fiinţă solitară a oraşului, începând cu 1, 2, 3 sau Visul Infantei, imaginea Infantei reale este dublată de o imagine fictivă.
Interesant este modul de prezentare a Infantei la care poetul recurge: într-una dintre poezii, ea este fiinţă solitară, într-alta, plasată la o distanţă de câteva pagini de carte, imaginea Infantei este însoţită de dublul său. Acest fapt se datorează confruntării ideilor preconcepute ale autorului cu realitatea dată. Ca orice tânăr, înainte de a lua contact direct cu sentimentul iubirii, poetul îşi construieşte un tipar feminin, un costruct care să-l ghideze către acea „persoană potrivităˮ. Printr-o continuă comparaţie între cele două, poetul îşi demonstrează sieşi că relaţia amoroasă dintre el şi Infanta reală nu poate corespunde aşteptărilor sale, întrucât femeia cunoscută în realitate nu seamănă întru totul cu tiparul feminin.
În mod ideatic, persoana fizică şi constructul ar fi trebuit să se întrepătrundă şi să formeze un tot în mintea poetului, însă incompatibilitatea celor două imagini face ca ele să nu fuzioneze. Din cauza acestei incapabilităţi, Infanta Cea de Aici, persoana ancorată în realitate, intră frecvent în polemică cu Infanta de Acolo (constructul), iar această polemică se petrece, evident, tot în mintea poetului. Autorul foloseşte tehnica de îmbinare a realului cu produsul gândirii, tocmai pentru a putea pătrunde într-o zonă inexplorată a sentimentului.
Conform unor teorii expuse în Despre dragoste – anatomia unui sentiment, Liviu Antonesei este de părere că nu este necesară numai o descriere a sentimentului pentru a-l înţelege, ci şi de o explorare a acestuia. Explorarea sentimentului de iubire întâlnit în poezia lui Traian T. Coşovei reprezintă o formă de întoarcere la una dintre tehnicile literare utilizate în perioada interbelică − acea tehnică descriptivă la care recurge ca scriitor Camil Petrescu, pentru a prezenta detaliat impactul puternic al iubirii care livrează în permanenţă ipoteze mentale. În opera lui Coşovei, această tehnică este folosită ca o formă inovatoare, fiind utilizată ca variantă lirică.
Poetul meditează frecvent asupra modului în care va reacţiona Infanta dacă ar afla că este comparată mental cu un construct. Astfel, el are convingerea că, dacă Infanta reală şi-ar întâlni dublul, primul impuls al acesteia ar fi „să-şi atârne gâtul de o grindăˮ, ca mai apoi să-şi reculeagă forţele şi să se năpustească asupra dublului, din dorinţa de a-i lua locul şi de a deveni ea însăşi acel ideal feminin râvnit de eul liric. Treptat, povestea Infantei devine în totalitate fictivă, iar cititorul cade pradă jocului de putere dintre cele două femei, ce are loc în imaginaţia îndrăgostitului. Aceste două „manechine de gheaţăˮ vor duce frecvent lupte grele, care se vor desfăşura, după cum însuşi eul liric declară, într-o „istorie secretăˮ (istoricul evenimentelor stocate de propria-i memorie).
În această poveste tensionată, unde bucuria este repede înlocuită de deziluzie şi dezamăgire, poetul îşi condamnă Infanta la moarte, ca mai apoi să o readucă la viaţă. Sentimentul de tristeţe cauzat de o persoană faţă de care o alta se simte ataşată se manifestă atât de puternic, încât creează impresia că se va continua la infinit. Aşa se explică impulsul nervos care-l determină pe poet să îşi condamne mereu Infanta la moarte.
În permanenţă există o oscilaţie a stării, determinată de acţiuni ale Infantei, care au loc în spaţii precum: „oraşul bătut de ploi şi răsturnatˮ sau „grădina înflorită – ofilităˮ. Aici, lupta dintre Infanta reală şi dublul său este câştigată mereu prin înfrângerea imaginarului, după cum reiese din următoarele versuri: „Şi sufletul meu −/ un salon cu paturi de fier [...] în care – iată – o Infantă doarme [...] în faţă plutoanelor/ de execuţieˮ.
Amestecul de „declaraţii de dragoste şi de măceluriˮ ale Infantei reale determină suferinţa iubitului, ca un rezultat al incertitudinii. El se simte solitar în acest oraş traversat de cruciade, oraş în care lipsa prezenţei unei iubiri ideale serveşte drept cauză nimicirii sentimentului pur al dragostei (dragostea mea împuşcată şi otrăvită).
Infanta reală evadează din oraşul imaginar al poetului, prezenţa fiindu-i repede înlocuită de acel imaginar feminin ideatic, singurul capabil să-i readucă poetului speranţa că va mai iubi, după cum el însuşi declară: „eu am murit, tu mă porţi/ cu inima trasă pe roţiˮ.
Totuşi, de ce alege poetul să îşi omoare Infanta, ca mai apoi să o readucă la viaţă?
Oare explicaţia conform căreia Infanta cea de Aici, construct ideatic, şi Infanta cea de Acolo, cea reală, devin un întreg în mintea eului, ambele ajutându-l să pătrundă în zonele inexplorate ale iubirii, elaborată în acest eseu, ar putea corespunde adevăratei intenţii a poetului? Sau, pur şi simplu, prin condamnarea la moarte a Infantei şi prin reînvierea ei s-a dorit doar a se explica modalitatea prin care sensibilul se reduce la animalic, ca formă de cunoaştere a comportamentului specific feminin?...

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul