Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Scriitori români în arhive

        Florin Costinescu

Apreciate, în primul rând, pentru concretețea mărturiilor privind faptele trecutului, mai apropiat sau mai îndepărtat, actele de arhivă au darul, implicit, de a restitui viitorului, în proporții diferite, și spiritul epocii din zona căreia provin, acel flux de viață cotidiană, de relații interumane, de atitudini și situații ce dau ritm și culoare specifică unei anumite perioade istorice. Cele ce vizează literatura − de la manuscrise, corespondențe, activitate publicistică, organizare și viață scriitoricească propriu-zisă − au un plus evident de, să-i spunem, savoare informațională, dată fiind natura specială a domeniului. Nu în ultimul rând, ele prezintă interesante elemente comparative cu actualitatea imediată, necesare, de multe ori, în raportarea la ceea ce înseamnă tradiția unui anumit domeniu. Documentele pun în lumină, de asemenea, și mentalități, gesturi și reacții umane, introducându-l pe cercetător într-un univers, dispărut de mult, de viață reală. Nu trebuie căutat în ele neapărat spectaculosul, cât autenticul, mărturia frustă, neornamentată. Documentele ce formează obiectul acestor rânduri au fost culese cu ani în urmă, cu ocazia mai multor vizite la Arhivele Statului din București, intersat fiind de scriitori și de faptele lor înlăuntrul culturii române, a căror relevanță cade, mai mereu, în seama posterității.

Alex. Vlahuță, referendar la Casa Școalelor

Vom începe cu un Referat semnat de Al. Vlahuță la 29 aprilie 1901, asupra unei lucrări intitulate Povestiri patriotice și morale, semnate de Radu Popescu, director al Școlii nr. 1 din Turnu-Măgurele, înaintate spre tipărire Bibliotecii școlare. Menționând că Referatul se află pe contrapagina cererii respectivului profesor înaintată ministrului Instrucțiunii Publice și Cultelor, înregistrată la minister cu nr. 4155 din 21 aprilie 1901, cităm din acest document: „Povestirile din alăturata carte sunt bine alese și întocmite pentru priceperea școlarului − afară de bucata de la pagina 8, unde găsesc că se pune «prietenia» la o încercare cam delicată și nu tocmai așa de indiscutabilă, cum crede autorul. Dialogarea bucății «Moș Ion Roată» și adaptarea ei pentru teatru, așa cum poate fi jucată de școlari, este făcută cu deosebită îndemânare; bucata își păstrează și sub această formă aproape întreagă frumusețea ei originală și dintre piesele menite a se juca la sate mi se pare cea mai izbutită. Cred că ar fi bine să se împartă pe la bibliotecile rurale cartea domnului Radu Popescuˮ, încheie, după care semnează, Alex. Vlahuță. Documentul ne oferă, în simplitatea sa, o imagine elocventă a modului în care era concepută o carte dedicată educației elevului de la sate, „conform priceperii școlaruluiˮ, se precizează, obiectiv ce putea fi atins − reiese cu claritate − prin apelul la o autoritate certă în materie, cum era pe atunci poetul Vlahuță, devenit de curând referendar la Casa Școalelor.
O serie de documente se referă la activitatea externă a unor scriitori români, în urma unor invitații sau în baza unor funcții ocupate la un moment dat. Astfel, la 21 martie 1928, Liviu Rebreanu se afla în Norvegia pentru a participa la festivitățile prilejuite de centenarul nașterii lui Ibsen, considerat părintele teatrului modern european (Peer Gynt, 1867, Nora, 1879 etc.), ocazie cu care, acordând un interviu publicației Bergens tidende, releva și unele aspecte ale activității sale scriitoricești.
„Eu însumi − se confesa Rebreanu − sunt prozator și dramaturg. Am publicat 6 mari romane care, îndrăznesc să spun, au un frumos succes. Între altele este romanul Adam și Eva, de orientare teozofică, Ion, care este tradus în italiană și a fost editat în 35.000 exemplare. Pregătesc, între altele, o ediție în franceză a unuia din romanele mele, Pădurea spânzuraților. Am scris, de asemenea, câteva piese de teatru, dintre care citez Cadrilul, comedie în trei acte, care a fost foarte bine primită”.

În misiuni externe...

În primele zile ale anului 1931, Aron Cotruș, aflat la Varșovia ca atașat de presă − după ce, cu doi ani în urmă, îndeplinise aceeași misiune în Italia, la Milano −, trimite către Ministerul de Externe Român, următoarea depeșă:
„Domnule Director,
Am onoarea de a vă aduce la cunoștință că am sosit la Varșovia pe ziua de azi, 7 ianuarie, luând serviciul în primire. Arhiva am primit-o de la d-l George Chițulescu, care pe timpul lipsei din Varșovia a dlui Radu Dragnea a îngrijit de redactarea Buletinelor zilnice, precum și de diferitele chestiuni cari au făcut obiectul serviciului de presă. Imediat ce voi lua legătura cu reprezentanții presei polone, voi trimite un raport detaliat asupra situației de aici, precum și a persoanelor cu cari am luat contact.
Primiți, vă rog, Domnule Director, asigurările stimei noastre.
Atasat de presă, Aron Cotrușˮ.
Într-o altă postură îl găsim pe Sextil Pușcariu, care, în 1936, urma să reprezinte România la Congresul Internațional de Lingvistică de la Copenhaga (25 august − 1 septembrie), ca urmare a desemnării sale ca reprezentant al țării noastre, de către Ministerul Instrucțiunii Publice. Înștiințat de această misiune, Sextil Pușcariu scria ministrului de resort C. Kirițescu următoarele:
„Domnule ministru,
Fiind delegat de Academia română și de Universitatea din Cluj la Congresul internațional de lingvistică de la Copenhaga, unde voi face și o comunicare, am cerut ministerului de externe un document dovedind că sunt însărcinat sa reprezint în mod oficial România la acel Congres. Aceasta, pentru ca și din partea țării noastre să ia cineva cuvântul la deschiderea solemnă, la care vor vorbi delegații tuturor celorlalte țări. Ministerul de externe îmi răspunde abia acum, în ajunul plecării mele, să mă adresez Ministerului Instrucțiunii, stăruind să răspundă la adresa Externelor nr. 32089 din 20 iulie 1936. Spre a putea reprezenta România, vă rog să-mi trimiteți documentul cerut în limba franceză, pe adresa d-lui prof. Vigo Broendal, Charlottenlund, Danemarca, care este secretarul Congresului și care mi-l va da la sosirea mea. Eu plec din Bran (jud. Brașov) la 10 august, Congresul se va deschide la 25 august. Vă rog, Domnule Ministru, să primiți asigurarea deosebitei mele stime. Sextil Pușcariuˮ (Arh. st. Buc., fond Min. instrucțiunii, dosar 566/1936, f.41).
Întâmpinarea sa a fost soluționată operativ. La 11 august, S. Pușcariu primea două scrisori recomandate din partea Ministerului Instrucțiunii Publice, conținând împuternicirea reprezentării României la acest congres. Prima era o delegație personală, a doua, o scrisoare de recomandare adresată profesorului Vigo Broendal, secretarul Congresului.

Peter Neagoe, scriindu-și autobiografia

Autobiografia scriitorului american de origine română Peter Neagoe (7 nov. 1881, Odorhei − 28 oct. 1960, SUA), depistată într-un dosar la Direcția Generală a Arhivelor Statului, care conține texte ale unor cronici apărute în publicațiile americane consacrate scrierilor sale, constituie un document de tot interesul. Autobiografia înfățișează, pe trei pagini dactilo, câteva crâmpeie din copilăria autorului, precum și aspecte ale demersului său literar-artistic. Documentul, semnat de autor, nu este datat, dar este posibil ca el să fi fost redactat în perioada 1926-1927, pentru că însemnările sale se încheie cu anul 1926, cum este probabil să dateze (și) din 1936, deoarece cronicile literare menționate sunt toate din acest an. Înclinăm mai mult către a doua variantă, întrucât Autobiografia se află într-un dosar cu materiale expediate Ministerului Propagandei Naționale de către Legația română din Washington care, știut, informa operativ Bucureștiul nu numai în privința aspectelor politice, dar și a celor legate de fenomenul cultural american.

„M-am născut în Ardeal, din părinți români, pe vremea lui Francisc Iosif, împărat al Austriei și rege al Ungariei. Mama îmi spunea adesea că am venit pe lume cu un cap prea voluminos chiar pentru un Neagoe; în familia noastră îndeletnicirile intelectuale erau la mare preț. Cu toții eram foarte patrioți, mai ales tatăl meu. De la vârsta de 12 ani eu purtam un brâu cusut din fire roșii, galbene și albastre, culorile drapelului român, în ciuda jandarmilor împărătești pe care această provocare mută nu întârzia a-i irita. Într-o zi am fost amenințat că o să mi se ia brâul... Tatăl meu s-a mulțumit să spună doar atât: «Să poftească să-l ia, o să vedem noi pe urmă...». Firește, în timpul vacanțelor de vară, când eram acasă, nu purtam decât haine românești; la școală, în Sibiu, mă îmbrăcam orășenește. Vacanțele mi le petreceam printre țărani sau în munți, cu ciobanii. Tatăl meu era om priceput la legi... Din pricina învățăturii se bucura de mare trecere în fața țăranilor; am însă cuvinte să cred că puterea lui herculeană trebuia, si ea, în mare măsură, să inspire acest respect... Mama mea era de o gingășie rară cu mine și cu sora mea. Ne era oprit să pomenim de dracul când eram supărați. Stângace, Irina era cu doi ani mai mare decât mine și astfel, în încăierările noastre, mă pomeneam deseori lovit pe neașteptate de mâna ei stângă. Uitam, se înțelege, de poruncile mamei și drăcuiam pe sora mea cât puteam mai bine. În asemenea împrejurări ea mă șantaja și mă ruga să-i cumpăr tăcerea prin vreun dar sau luând asupra mea vreo însărcinare încredințată ei...ˮ
În continuare, P. Neagoe descrie cu umor cum a început să compună scrisori de dragoste pentru fete din sat, adresate iubiților plecați în armată sau departe, la muncă. Această îndeletnicire, se pare, l-a introdus în universul scrisului literar, aducându-i și mici avantaje, evident pentru copilul care era atunci. „Astfel începu cariera mea literară − scrie el − și mărturisesc că aceste începuturi sunt pline de farmec”. În aceeași măsură, însă, avea și înclinații remarcabile pentru desen. „Pe numeroase pagini din albumul meu mâzgăleam trandafiri, micșunele, nu-mă-uita și perechi de porumbei, toate acestea în culori. Cu desenele mele împodobeam și albumele fetelor din oraș”, mai preciza el în Autobiografie... Pentru a continua: „La vârsta de 17 ani am plecat la București... am studiat la Academia de Arte Frumoase, urmând, totodată, cursurile de filosofie la Universitate. La 20 de ani am plecat în America, fără a cere învoirea părinților, cu toată înflăcărarea tinereții. Eram lacom să cunosc lumea nouă, nădăjduiam să găsesc acolo libertate și un câmp de acțiune mai întins. M-am oprit însă la Munchen, unde am urmat, câtva timp, cursuri la Universitatea Politehnică. La New-York am continuat studiile mele artistice la Academia Națională și la Asociația Studenților în artă, adâncindu-mă, în același timp, în lieratura americană. Începusem să scriu pentru ziare încă de la București. Cred că am fost întâiul care am tradus două povestiri de Gorky (în 1905, eram băiețandru pe vremea aceea), care au fost publicate în volum (pentru munca mea mă servii de o traducere germană). După un an petrecut în America am compus, în englezește, un eseu asupra Geniului, pe care răposatul Hamilton Maybe, asociatul editorului lui «Out look» a avut indulgența de a-l găsi remarcabil, adăugând însă că nu-l poate  publica. El mă invită să-l vizitez și mă încurajă din răsputeri, felicitându-mă pentru siguranța mea în limba engleză. I-am spus că, înainte de plecarea mea în Statele Unite, abia trei luni de zile m-am ocupat de această limbă... În 1911 m-am însurat, fiindcă am reușit să strâng 45 de dolari... cu totul. Tot timpul, nevasta mea (n.n. − Anna Frankeul, pictoriță) și cu mine, l-am închinat artelor.” Incluzându-l în capitolul Scriitori români de limbă străină în a sa Istorie a literaturii române, alături de Anna de Noailles, Elena Văcărescu, Panait Istrati etc., G. Călinescu scrie: „Literaturii americane Ardealul l-a dat pe Peter Neagoe, care nu și-a uitat țara în scrierile lui, autor foarte răspândit și tradus și în alte limbi”. Reamintim cititorilor de azi titlurile a trei cărți care i-au atras celebritatea, Neagoe fiind un ilustru exemplu de autor român care a reușit − visul multora, inclusiv al celor de azi! − să se impună în spațiul cultural american: Drumuri cu popas, Timp de neuitat, Sfântul din Montparnasse, toate traduse și în România.

Scriitorul român și viața de fiecare zi

Arhivele bucureștene conțin și o seamă de documente care pun în evidență nu atât opera literară propriu-zisă, cât autorul român − de mai mare sau mai puțină importanță − cu preocupările sale zilnice de viață. Este vorba de cereri, adrese, memorii ale acestuia către diverse autorități administrative, dar și de propriile... vanități, cumva specifice slujitorilor domeniului, invocarea calității de membru al SSR fiind mai mereu folosită ca argument suprem pentru rezolvarea pozitivă a doleanțelor. Este aceasta o „moștenire” de breaslă, care se regăsește, în alte forme de manifestare, și în zilele noastre...
Spicum la acest capitol... Astfel, P. Panaitescu-Perpessicius, într-o adresă către Direcția Presei din Ministerul Propagandei Naționale, înregistrată la 19 februarie 1944, își enunță, pe lângă calitatea de membru al Societății Scriitorilor Români, și pe cea de colaborator al feluritelor publicații, precum cea de „foiletonist literar, statornic”, al ziarului Acțiunea (subliniere în original – s.n.).
Cezar Petrescu, apelând la precizarea „membru al SSR”, adaugă și faptul că este deținător al Premiului național pentru literatură dramatică. Ion A. Bassarabescu plusează cu mențiunea multiplă: „membru fondator al Societății Scriitorilor Români... membru corespondent al Academiei Române, laureat al Premiului național de proză”.
G. Tutoveanu adaugă „sunt unul dintre membrii fondatori ai Societății Scriitorilor Români, din care fac parte, neîntrerupt, de treizeci și cinci de ani”, iar Cezar Petrescu se recomandă ca „ziarist și scriitor, premiul național de literatură”. La rându-i, Vasile Militaru, cu „Subsemnatul sunt membru al SSR de peste 22 de ani...”. Aflăm că scriitorul avea domiciliul pe Str. Aviator Zorileanu 76, București III.
Din astfel de documente ne putem da seama de faptul că mulți scriitori români simțeau deja nevoia − date fiind condițiile istorice tulburi (peste puțin timp se va schimba radical mediul cultural al țării prin venirea la putere a comuniștilor) − unor noi legitimări...
Ioan C. Vissarion, „publicist și scriitor”, având probabil impresia că era pe cale de a fi uitat, reamintea faptul că este încă în... activitate. „Activitatea mea publicistică și literară încă nu a încetat. Colaborez la mai multe reviste și am publicat anul acesta o carte intitulată Energia mecanică din mediul în care ne găsim. Cu distinsă stimă, I.C. Visarion din (comuna) Costești-Vale-Dâmbovițaˮ, preciza solicitantul... Cererea era adresată Ministerului Transporturilor, fiind datată 19 II 1944.
Dintr-o cerere a Sărmanului Klopstok (P. Mihăescu) aflăm că, în februarie 1944, scriitorul redacta la Dacia pitorească, pe care intenționa s-o încredințeze tiparului în cursul acelui an. Afirmația atât de directă și, în fond, surprinzătoare „n-aș dori să închid ochii înainte de a o termina” poate fi privită ca o confesiune-argument în favoarea satisfacerea cererii sale.
„Subsemnatul, vechiu membru al Soc. Scriitorilor Români, al Academiei Române, încununat cu premiul de poezie «Socec» al SSR-ului, premiat al Teatrului Național din Craiova și colaborator – în răstimpul celor 21 de ani de activitate publicistică − la toate marile periodice literare care au apărut și aparˮ, argumenta Radu Gyr (-Demetrescu). Și continua: „Multe din poemele mele au apărut tălmăcite în limbile franceză, germană, spaniolă și italiană. Desfășor una din cele mai vii și intense activități literare, după cum am un trecut și în presa cotidiană. Colaborez mult în scop cultural (șezători literare, conferințe) și documentare (pentru opera mea)”. Din păcate, acest poet va sfârși tragic, cunoscând întunericul temnițelor comuniste fără a mai putea fi publicat, după ani numele său fiind scos și dintr-o antologie alcătuită de criticul Nicolae Manolescu, de altfel, numele său fiind motivul retragerii de pe piață a acesteia.
Sub presiunea „propriilor trebuințe”, care nu sunt deloc puține, Mihail Lungianu argumenta, cu multă pasiune, pro causa într-o cerere, de asemenea, arhivată: „Domnule Președinte, subsemnatul scriitor, membru al SSR din 1910, având peste 20 de volume apărute, unele în a 4-a ediție, și fiind premiat de 3 ori, țin să arăt situația mea excepțională, care mă îndrituește să apelez la atenția și bunăvoința dv. Am domiciliul în Pitești – în ultimul timp, locuind mai mult în satul meu natal Rucăr din Muscel, și sunt nevoit să vin de 2 ori pe săptămână în București, având sub a mea direcție revista România Activă, care se va anexa, și lucrând în timpul din urmă la Min(isterul) culturii naț(ionale), Subsecr(etariatul) cultelor și artelor – în vederea scoaterii de la 1 aprilie a unei reviste de cultură populară în felul «Semănătorului». Deosebit de aceasta îmi am copiii aci și am interese zilnice pe la autorități, îndeosebi pentru plasarea scrierilor mele. Având  numai o mică pensie trebuie să alerg în zilele libere și în țară stăruind pentru introducerea scrierilor mele în biblioteci și dându-se pentru premii școlare. Ceva mai mult, am de pus la punct volumul Pamira, urmând a merge prin țară. 1944 II 19”.
O situație similară are și Ion Buzdugan, care detalia îndeosebi asupra situației sale: „Subsemnatul Ion Buzdugan, membru al SSR, domiciliat în str. Gh. Corbescu n. 21 [...] iar ca proprietar și familie în Basarabia [...], sunt unul dintre membrii Societății S.R. care este nevoit a face cele mai multe călătorii de la centru la Basarabia, ca și în alte localități din țară, dat fiind că am în sarcina mea o familie grea compusă din mamă bătrână, două surori văduve cu 7 copii orfani − elevi în diferite școli − cărora le port de grijă. După reîntregirea Basarabiei noastre m-am ocupat cu adunarea materialului documentar (...) asupra provinciei noastre dintre Prut și Nistru, cu culegerea folclorului vechi și nou, cât și cu diferite lucrări literare, colaborând la diferite reviste din țară, iar cu restul materialului așteptând vremuri mai bune pentru a le scoate la lumină. În ce privește activitatea mea literară din trecut am onoarea de a vă reaminti că am fost distins cu trei premii literare și anume − în 1922 mi s-a acordat premiul SSR pentru volumul Miresme de stepă, în anul 1940, Premiul Academiei Române pentru volumul Păstori de timpuri și în anul 1943 − Premiul SSR pentru lucrarea Metanii de luceferi. Cu distinsă stimă, Ion Buzdugan, 1 februarie 1944ˮ.
Octav Dessila, deținător − și el − al Premiului SSR, 1935, și al Academiei Române, 1936, apare în documente mult mai revendicativ: „Sunt scriitor vechi, cu activitate continuă și masivă. De pe urma operelor mele, prin reținerile care se fac din drepturile de autor și timbrare, intră în Casa scriitorilor o cotă apreciabilă, ajunsă sau întrecută numai de doi confrați”. În justificarea cererilor sale el adaugă și „calitatea mea de ofițer activ (singurul în această categorie, dar și faptul că locuiesc în provincie (Balș)... fiind continuu pe drum în conferințe literare, de propagandă și șezători”. Amintim dintre multele-i cărți trilogia Iubim și București, orașul prăbușirilor...

Duiliu Zamfirescu către „Literatorul”

Referindu-se, probabil, la o solicitare mai veche de colaborare, cu eleganța-i de stil binecunoscută, Duiliu Zamfirescu trimite la 24 iunie 1881 de la Târgoviște o scrisoare „Domnilor Redactori ai Literatorului”:
„Astă-di ve trimit aceste trei pagini, pe care le veți publica în numerul viitor. Sper că le veți pune în capul jurnalului, nu atât pentru meritul lor, cât pentru cuventul că sunt adresate lui Macedonski, colegul nostru; și iară ve rog să credeți că nu sunt adresate lui Macedonski pentru ca să aibă locul de onoare al jurnalului, ci pentru că voiam să fac o scrisoare de natura asta.
Primiți domnilor expresiunea viilor mele sentimente. Duiliu Zamfirescuˮ.
Călătoriile prin arhive sunt totdeauna pasionante și instructive prin întâlnirile pe care le înlesnesc cu oameni și fapte ale trecutului; când sunt vizate, însă, viața și activitatea scriitorilor, există un plus de interes, faptul cultural, prin reverberațiile sale multiple, oferind o imagine cu mai multe implicații în configurarea atributelor spirituale ale unei epoci trecute.


 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul