Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Lunga vară fierbinte

        Adrian Costache

Şi a mai fost o vară (acum pe terminate!). Vara examenelor cu problemele de-acum ştiute: un barem discutabil la Evaluarea Naţională, un subiect (al doilea) neadecvat de la Bacalaureat, un scandal de corupţie la Arad la acelaşi Bacalaureat, alt scandal la Evaluare undeva în Gorj, apoi o şansă neaşteptată pentru cei care n-au luat Bacalaureatul de a accede totuşi la universitate (pe care uşă!?), între timp şi un protest (încă unul!) al Asociaţiei Editorilor de Carte Şcolară, dar a fost mai ales, şi va fi, vara Ordonanţei de Urgenţă 49, care a modificat din temelii câteva zeci de prevederi ale Legii Educaţiei (mai ales cu privire la învăţământul universitar!).
Am putea să ne întrebăm care-i filozofia care unifică toate aceste „naraţiuni” asociate școlii?!... Iar răspunsul pare a fi cel care ne trimite cu gândul la politică şi ipocrizie... Ce au în comun cele două nu mai trebuie explicat, probabil, prea mult, fiindcă legătura dintre ele nu a fost inventată chiar aici, pe malul Dâmboviţei, oricâtă creativitate cred unii că s-ar afla printre trestii... Şi, cu toate acestea, ele, politica şi ipocrizia, par a fi fost duse aici la un grad de simbioză uimitoare... Pentru că, evident, nu este atât politică, ci nesfârşită ipocrizie, să modifici zeci de articole dintr-o lege organică printr-o serie de ordonanţe de urgenţă, atâta vreme cât până acum ni s-a tot spus şi-am tot aflat, din dreapta şi din stânga, din spate şi din faţă, că Legea nr. 1 a Educaţiei nu e o lege bună, tocmai fiindcă a fost asumată, şi nu dezbătută democratic, văduvind astfel tot cetăţeanul onest din această ţară de a veni cu „idei salvatoare” şi „originale” la o lege care, evident, chiar interesează demosul...
Dincolo de toate astea însă, care au implicat şi implică, din nou, dihonie, acuzaţii, interese de tot felul, să vedem cum mai stăm. La Bacalaureat, lucrurile s-au mai ameliorat aşadar şi absurd trebuie să fii ca să nu observi că ceva e totuşi pe drumul cel bun. Să vezi că apele s-au ales şi se mai aleg încă!... Dar, tocmai când să zici hop, vine cineva de acolo, de sus, şi ne spune că aceşti tineri care nu iau Bacalaureatul nu au niciun viitor, iar Legea nr. 1 și Funeriu însuşi sunt vinovaţi de asta, că nu s-au gândit la această categorie de absolvenţi care rămâne astfel „neinsertată” social (ca şi cum ceilalţi, cei „cu bac”, ar fi primiţi cu braţele deschise pe o piaţă a muncii în care aproape 30% din tinerii între 25-30 de ani sunt șomeri!). Aşa că, în numele unor politici sociale „articulate”, s-a ajuns la concluzia că pentru ei, absolvenţii fără Bacalaureat, trebuie găsiţi nişte bani şi nişte soluţii. Sau nişte soluţii şi apoi ceva bani. Drept urmare, cei care nu vor ca până la următoarea sesiune de Bacalaureat să taie frunză la câinii comunitari ai Bucureştiului, şi nu numai, vor putea să meargă totuşi la unele universităţi (nu la toate, Universitatea Bucureşti a zis pas proiectului!), iar acolo vor face de toate: şi cursuri universitare, dar şi pregătire pentru ca anul viitor să-şi dea Bacalaureatul şi să-l şi ia. Rău-voitorii (există mereu categoria asta!) şi-au amintit cu acest prilej de facultăţile muncitoreşti de odinioară, dar, mărturisesc, subiectul mă depăşeşte. Oricum, dacă experimentul va avea loc şi va avea şi succes, atunci va trebui să ne reconsiderăm, cel puţin la nivel teoretic, viziunea privind conceptul de „flexibilitate” în educaţie. Şi, poate, şi cunoştinţele despre „formele moderne ale educaţiei”.
Lăsând însă lucrurile să se pregătească cum trebuie, căci anul universitar nu a început încă, ne bate gândul că ceva e totuşi putred în Danemarca asta a noastră, bogată şi dragă. Fiiindcă, în vreme ce guvernanţii sunt preocupaţi (foarte bine!) de aceste câteva zeci de mii de tineri fără Bacalaureat – preocupare explicitată prin filozofia unei guvernări social-democrate! −, şcoala obligatorie, cu o durată de... aproape 11 ani, nu pare a da semne de reală însănătoşire. Şi nici preocupările pentru a face ceva mai multă lumină aici nu s-a multiplicat, senzaţia fiind mai degrabă de băltire acută!... Spunem asta, având în minte un motiv extrem de simplu: în viziunea noastră de cetăţean minimal, educaţia obligatorie este principala sarcină a unui stat, nu doar social-democrat, ci al oricărui stat, guvern, ministru din lumea asta civilizată. E adevărat, gradul de abandon şcolar a mai scăzut anul acesta, e adevărat că suntem acum pe undeva pe la 17% în loc de 24% (în 2009), dar şi această cifră e, probabil, în continuare tot cea mai mare din Europa. De altfel, cifra cunoaşte turbulenţe serioase mai ales în ultimii ani şi e legată de Evaluarea Naţională de la clasa a VIII-a. Aici firul pare a se rupe... Poate şi fiindcă e greu de acceptat de către mentalul comun, nu doar rural, prezenţa în acest moment al şcolarităţii obligatorii, clasa a VIII-a adică, a unei testări cu urmări dramatice, care presupune o orientare categorică a unui preadolescent, totuşi, şi care, neluând acest examen, se trezeşte aruncat undeva la o margine a sistemului şcolar. Aceasta este aproape sigur şi cauza pentru care mulţi par mai degrabă dispuşi să renunţe la a-şi continua studiile decât în a urma un traseu şcolar a cărui logică le scapă...
Povestea cu „reabilitarea” şcolii profesionale îşi are rostul ei şi discursurile pe această temă nu sunt puţine şi nu vor conteni. Anul şcolar viitor vor fi, de exemplu, peste 50 de mii de locuri în Anul I la şcolile profesionale. Se dă, uneori, ca exemplu Germania, dar se omite de fiecare dată a se spune că dihotomia liceu/şcoală profesională se produce doar (şi numai!) după terminarea ciclului de şcoală obligatorie, care are o programă relativ comună pentru toată populaţia şcolară... Ceea ce, probabil, exclude din start frustrări, abandonuri de orice fel, ca şi ideea de absenţă a egalităţii de şansă.
În rest, aceiaşi rău-voitori spun că în anii următori ne aşteaptă nu atât o criză de tip curricular – care, de bine, de rău, ar putea fi rezolvată în următorii cinci ani, deşi şi aici semnele sunt contradictorii –, ci o altfel de criză, care are legătură cu gradul de profesionalizare a personalului didactic, „culegându-se în sfârşit” roadele unor politici sublime prin absenţă în ceea ce priveşte pregătirea, formarea personalului didactic... Ca şi roadele neaplicării unor prevederi ale Legii nr. 1/2009 care stipula precis rutele de formare profesională în cariera didactică... Deocamdată, există deja în sistem discipline de studiu la care aproape jumătate din absolvenţi sunt „produse” ale unor universităţi particulare, unele dintre ele cunoscute în spaţiul public mai ales prin interesul economic care le-a mânat „în luptă”.
În absenţa aplicării prevederii Legii nr. 1 cu privire la masteratul didactic, lucrurile au rămas pe undeva pe drum, decizii ferme refuzându-se a fi luate. Se ştie doar că, la noi, se poate şi aşa!...

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul