Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Fascinaţia folclorului

        Radu Voinescu

O amintire personală. Citeam, în revista Flacăra a începutului anilor ’70, o rubrică intitulată Poluarea folclorului. La drept vorbind, uneori o citeam, alteori nu, pentru că, trebuie să recunosc, o parte dintre ideile susţinute acolo nu-mi erau încă accesibile pe de-a-ntregul ori nu mă preocupau, mai ales că descoperisem muzica rock, ajutat de unul dintre colegii mei de liceu, Mihai Bojan. E lesne de înţeles că muzica populară pe care o auzeam la radio sau la televizor nu îmi mai spunea absolut nimic; ba chiar o respingeam cu fervoare. Nu mai ascultam nici măcar „Mioriţa”, cunoscuta emisiune de radio. Apoi, într-o seară, pe la sfârşitul adolescenţei, s-a întâmplat să urmăresc un film de televiziune în care apărea chiar autorul rubricii despre poluarea folclorului. Un bărbat uscăţiv, cu ochelari, cu părul lăsat mai lung, dat pe spate, cu un magnetofon portabil atârnându-i de umăr, vorbea despre felul în care trebuie ascultat şi înţeles folclorul românesc. Aparenţa fragilă a personajului aceluia uşor enigmatic era dezminţită de pasiunea cu care pleda pentru folclorul autentic. Am învăţat în acea jumătate de oră, cât va fi avut emisiunea, cum se desparte grâul de neghină, am înţeles diferenţa dintre folclorul „nou”, care era pe toate drumurile, ca să zic aşa, şi cel autentic, cel pe care îl ascultam, cu câţiva ani înainte, la amintita „Mioriţa”, poate dintr-un oarecare automatism, poate pentru că o seamă de lucruri mi se păreau interesante, iar pe altele chiar le gustam. Patima cu care vorbea omul cu casetofonul pe umăr era dublată de o metodă a expunerii – cel puţin aşa am perceput-o atunci – care nu lăsa loc de interpretări greşite.
Din acel moment, am învăţat cum se disting lucrurile. Expunerea lui Harry Brauner, pe care l-am urmărit în simpla calitate de telespectator mai mult de ocazie, mi-a arătat felul în care trebuie apreciat folclorul muzical şi, pornind de aici, autenticitatea însăşi. Memoria mea plasează difuzarea acelui documentar-interviu-eseu în iarna lui 1976 spre 1977. Aflu dintr-o carte foarte recentă, Alexandru Mica – Harry Brauner. Între fascinaţia folclorului şi teroarea destinului (Editura Tracus Arte, 2014) –, că Televiziunea Română a realizat un singur film dedicat marelui folclorist, Apa vie, leac să-ţi fie, în 1973. Dacă este aşa, nu ştiu ce material am urmărit în acea seară. Lucrul de care sunt sigur, însă, este acela că îi rămân îndatorat acestui mare folclorist pentru viziunea mea de azi asupra folclorului muzical românesc.
Pasiunea unei vieţi. Harry Brauner a fost fratele lui Victor Brauner, recunoscut, azi, tot mai mult, ca unul dintre numele cele mai importante ale artei secolului al XX-lea. Şi soţul Lenei Constante, pe care anii de după 1989 au adus-o în atenţia publicului, atât pentru lucrările sale artistice, dar poate mai ales pentru amintirile din temniţele regimului comunist, unde a suferit enorm, ca şi Harry, torturată şi întemniţată fiind în „Lotul Pătrăşcanu”. Absolvent al Conservatorului, Brauner s-a ataşat de foarte tânăr de cântecul popular, sub influenţa, mărturisită, a profesorului său D.G. Kiriac şi datorită colaborării şi prieteniei cu Constantin Brăiloiu, al cărui asistent a fost. A făcut parte din echipa care a realizat, sub conducerea lui Dimitrie Gusti, celebrul studiu de la Drăguş. H.H. Stahl, şi el membru, cum se ştie, al respectivei echipe, îl caracteriza cu următoarele cuvinte: „Viu ca o zvârlugă, inteligent, până la a fi sclipitor, iubitor al folclorului până la patimă, Brauner a dovedit încă de la Drăguş surprinzătoarele sale calităţi de anchetator. Reuşea, ca în joacă, cele mai năstruşnice performanţe profesionale. Pentru el nu existau dificultăţi pentru a obţine de la oricine orice. Cel mai refractar şi răuvoitor dintre informatori nu rezista la darul lui de a se băga în sufletul omului şi de a-l emoţiona în aşa fel, încât cântecul sau bocetul să apară ca fiind ceva ca de la sine înţeles. Aparent, în purtarea lui puteai crede că lucrează cu o doză de cinism, atât de calm mânuia sentimentele oamenilor, chiar şi în împrejurări în care altcineva ar fi stat la îndoială”.
Aflat în închisoare, la Aiud, ca şi Brauner, Nichifor Crainic îi transmitea acestuia, cu mari riscuri, prin mijloace cunoscute din amintirile celor care au suportat infernul temniţelor comuniste, poezii cărora el le adăuga melodia, o melodie creată în stilul cântecelor populare, fără să fie vorba de imitaţie sau de calcuri. Crainic era uimit de rezultatul acestei „colaborări” sui generis, în clandestinitate şi în cea mai desăvârşită oralitate, în lipsa mijloacelor de scris, interzise în detenţie. „...Nu cunosc, până la Harry, un muzician care să creeze original în stil folcloric. Lucrând din prima tinereţe la Arhiva folclorică (întâmplător, înfiinţată de mine în 1926), Harry Brauner n-a privit folclorul muzical numai ca un obiect de studiat, ci cu o simpatie aderentă care, judecând după compoziţia lui, a mers până la intuiţia esenţială a lucrului în sine, a modului specific artei muzicale folclorice. Astfel nu-mi pot explica afinitatea dintre stilul compoziţiilor lui şi modul românesc de a cânta popular. Un mod care la Harry apare filtrat printr-un suflet de artist rafinat.”
La data apariţiei singurei sale cărţi, Să auzi iarba cum creşte (1979), Constantin Noica îi scria lui Brauner: „Ţi-am citit cu mare sete şi cu multă mirare cartea. Este o carte nebună şi adevărată, aşa cum ţi-a fost viaţa. Cartea ta nu are nici cap, nici coadă, dar are miez. Nu respectă nici un fel de reguli ale scrierii de carte şi totuşi va înota bine prin apele timpului”.
Magistru şi discipol. Alexandru Mica, autorul acestei cărţi despre Harry Brauner, a studiat coreeana şi japoneza la Universitatea din Phenian, rusa şi literatura română la Universitatea din Bucureşti, a fost ofiţer de informaţii, în tinereţe, ambasador, a scris cărţi despre fantastic şi romantism la Gogol, Hoffmann, Poe, Dostoievski, Dickens, a muncit enorm pentru valorificarea vechilor cântece româneşti (printre altele, numai antologia sa discografică Cinci veacuri din istoria cântecului popular românesc include 780 de piese interpretate, cu o voce bine timbrată, de el însuşi – 622 de piese, sau de orchestre de virtuozi – 185), a urcat pe multe scene pentru a prezenta bogăţia acestui cântec şi, iată, acum îi consacră un volum celui pe care l-a socotit „dascălul meu într-ale sufletului românesc”. Tipărită cam în grabă – textul ar fi avut nevoie să fie ceva mai îngrijit, din toate punctele de vedere, inclusiv acela al construcţiei, pentru că abia pe la jumătate cititorul intră propriu-zis în problematica anunţată în titlu; de parcurs prefaţa lui Octavian Soviany, care pune evenimentele în ordine; un tabel cronologic ar fi fost util – cartea, înzestrată şi cu material iconografic, este un omagiu adus lui Harry Brauner. Cât de rară este, în zilele noastre, exprimarea admiraţiei pentru cei care ne-au format se ştie. Alexandru Mica povesteşte într-o secvenţă memorabilă cum profesorul Brauner, atunci director al Laboratorului de Etnomuzicologie de la Conservator, l-a încurajat şi l-a sprijinit, în 1972, în iniţiativa sa de a valorifica folclorul muzical vechi din Câmpia Dunării. Amintirile personale, transcrierile unor interviuri luate unor personalităţi care l-au cunoscut pe maestrul său fac din carte un document viu şi emoţionant, dincolo de redarea grelelor cumpene ale destinului pe care le-a avut de trecut acest folclorist unic. Poate că „miezul” acestei lucrări va înfrunta şi el cu bine „apele timpului”.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul