Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Unghiul de fugă

        N. Georgescu

Pe măsură ce te adânceşti în lectura volumului de versuri Piloţii de vânătoare de Evelyne Maria Croitoru resimţi nevoia să revii la dedicaţie, la acea cugetare care deschide cartea şi unde se vorbeşte de cineva pentru care meseria propriu-zisă, ca activitate, „este o mare iubire, contopită în măsura vieţii”. Poezia vorbeşte la tot pasul de contopiri sufleteşti, uitare de sine, extaz, pe de o parte – şi de măsură, pe de alta. În acest paradox te afli trecând prin volum şi te tot întrebi: există, caută cineva de fapt o măsură a extazului? Practic, pentru că despre zbor şi aviatori este vorba cel mai adesea, măsura stă pe loc, pe pământ – în timp ce, adică în acelaşi timp în care sentimentul fuge în aer, în cer: este un unghi asupra căruia abia dacă veghează grija, neliniştea, angoasa uneori – transformate acestea în ritual, formalizate în amintire recurentă (în sensul că dacă se repetă o amintire frumoasă va fi bine) etc. Ai zice că scrisul Evelynei Maria Croitoru se adânceşte conştient în antropologie culturală, urmărind, de pildă, şi punând în scenă teorii şi idei din Tratatul despre sublim sau din tragedia greacă (angoasa hybrisului); admiţând că este aşa, că ar fi aşa, nimic nu trădează livrescul, unghiul de fugă dintre carte şi cititor este poezia însăşi, încântătoare, seducătoare, bine strunită în forme şi imagini, asumându-şi intim structura ideatică, aproape dizolvând-o în sentiment.
În prima parte a volumului, Prin văzul inimii surprinde chiar posibilitatea ca tensiunea să fi căzut, ca ecuaţia extaz-măsură să se dizolve: „Amintirea mea/ Te recompune/ Iarăşi şi iarăşi/ Din fărâme.// Prin văzul inimii/ Fiinţa mea/ Te caută!// Pendulul vieţii/ Răscoleşte/ Ochiul întâmplării.// Aripă moale/ E ceasul acesta/ De taină.// Pământule,/ Ştiutorule,/ Mai simte/ El, oare, mirosul dorului?” (p. 10).
Partea a doua, intitulată Piloţii de vânătoare, este dedicată profesiei ca atare, şi un poem care dă chiar titlul ciclului (şi al volumului) ţine cadenţa în eroic: „...Înalţi în fapte şi în vise/ Slujesc a cerului culoare/ Frumoşi,/ Cu inimi larg deschise,/ Sunt ei, piloţi de vânătoare (...) Glumeţi, bonomi,/ Nu ştii nicicând/ Vreun «as» de-al lor discret dispare./ Rămâne doar în amintirea/ Piloţilor de vânătoare...” – iar un altul, Rugă de zbor, desfăşoară o retorică poetică în vecinătatea mentalităţii populare, cu inflexiuni coşbuciene aş zice: „Cum ţii Tu, Doamne-n mâna ta/ Văzduhul şi suflarea!/ Şi coame gri de vânt le faci/ Să-şi taie-n lut cărarea!// Din ceruri grele povârneşti/ Rezemător pe şesuri/ Mireasma/ cetei îngereşti// Te simt, domol, şi ştiu că eşti/ Cu mine-n toată firea!/ În lacrimă şi biruinţi/ La tine-i mântuirea!// El zboară iar...”. Iată, în fond, măsura cea mai sigură a unghiului de fugă de care vorbeam mai sus: rugăciunea. Asta face ca sublimul să existe în viaţă, ca marile pasiuni să ne încapă, să fie măsurabile, compatibile cu trăirea.
După ce parcă ar fi găsit soluţia sublimului, autoarea trece la sine însăşi. Partea a treia a volumului se intitulează Gazela şi este un cântec de mamă pentru fiii ei – dar şi un testament, şi o verigă a fiinţei între străbuni şi urmaşi, între departele şi „mai departele meu”: „Vouă, curgători prin venele mele/ Strămutaţi în ochii/ Ochilor din voi,/ Vouă, roditorilor/ De mai departele meu/ Vă dau/ Învelitoarea mea de cer/ Spre a vă acoperi cu ea/ Ca şi cu lumina/ Spre timpul/ Suflând a tăcere” (nu poţi să nu observi cum poezia redescoperă Psalmii lui David: „Căci tu te înveşti în lumină/ Ca soarele în zi senină”, traduce Dosoftei această imagine...).
Volumul are o partiţie tetradică, partea a patra, Tărâmul amărui, încheind „pedagogic” o experienţă poetică ce se varsă în înţelepciune. Iată un poem reprezentativ pentru această zonă, Trecerile mele: „Pădure de piatră/ Nefoşnitoare/ Descătuşează bătăile inimii mele/ Sfielnice!/ Trecerile mele/ Dinspre vară, contur de aur,/ Jur-împrejur/ Nesfiindu-mă respir şi admir,/ Abur de tinereţe./ Şi iar contur, clipe, azur./ Nopţi în ploi − doi −/ Noi, amândoi,/ Chipul tău, contur,/ Pur,/ Apoi vârtej de toamnă./ La un loc, timp./ A nins/ Înadins?/ Suflete, pădure de piatră/ Nefoşnitoare, descătuşează-mă!”. Câte adunări – şi totuşi, numai un verb sau două! Evelyne Maria Croitoru dezvoltă o retorică a imaginii foarte subţire, delicată aş zice, care ţi se insinuează pe retina memoriei ca o mătăsărie de vis. Alonja în ideatica majoră a culturii şi păstrarea într-o limbă curată, cu rotocoluri populare, cu chemări de cuvinte dinspre descântec, cântec de dor, doină sunt cele două calităţi pe care le surprind în acest volum şi care menţin cititorul în pasionanta urmărire a măsurii în lipsa de măsură; nu este un simplu joc cultural, ci o trăire, o experienţă ce se repetă la toate vârstele omului. Cu toate acestea, ca frumuseţe, ca formă mai ales, această patimă tot în joc îşi găseşte stingerea: un joc învăţător, ca să rezonăm, încheind, în pathemata mathemata, formula clasică a hybrisului.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul