Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Fascinaţia zborului

        Gheorghe Schwartz

În prima parte a anilor ’70, Dumitru Radu Popescu anunţa o nouă mişcare în geografia literară a ţării, identificând „Grupul de proză de la Arad”. Printre cei pomeniţi era şi Cornel Marandiuc, un autor destul de singular în peisaj: pornind în aventura sa livrescă printr-un roman poliţist, apoi cotind spre literatura SF, îşi găseşte echilibrul în atracţia sa dintotdeauna pentru zbor. Mirajul unui cer nesfârşit îl face să vadă în urcarea spre înălţimi mult mai mult decât o pasiune sportivă ori dorinţa trăirii unor aventuri extreme – zborul este pentru Marandiuc ridicarea peste viaţa pragmatică de zi cu zi, locul libertăţii neîngrădite, posibilitatea vieţii în mijlocul aerului pur. Cât de fidel este acest autor idealului său o dovedesc (şi) cele trei cărţi apărute aproape simultan la Arad, în 2014: Şi aterizăm cuminţi cu soarele în faţă, Romantica sălbăticie şi Neştiutele aripi ale câmpiei. Aparent tratând subiecte diferite, ele nu se despart de acelaşi filon: zborul ca metaforă a celei mai înalte moralităţi.
Ce poate să includă în această sintagmă a vieţii dedicate zborului o carte despre o şcoală din vestul ţării pentru copii cu nevoi speciale? (Neştiutele aripi ale câmpiei provine din experienţa directă în acel mediu puţin cunoscut, unde se încearcă îndreptarea spre autonomie a traiului stigmatizat de boli ori/şi nepăsare. Şi unde, de multe ori, miracolul se întâmplă. Am spus-o de nenumărate ori: unul dintre puţinele lucruri bune înainte de 1989 a fost organizarea învăţământului special, incomparabil mai performantă decât ceea ce a ajuns acesta azi, în urma unor interminabile reforme fără fond. Ca o curiozitate, în învăţământul special din judeţul Arad au lucrat numeroşi scriitori: Horia Ungureanu, Cornel Marandiuc, Mircea Micu, Dorel Sibii, Mihai Traianu, Francisc Vinganu, Petre Grozav, Gheorghe Schwartz... Şi poate că nu i-am amintit pe toţi.) Fără să idealizeze, Marandiuc povesteşte aventura unor destine salvate, traiectorii surprinzătoare de la cele mai de jos vieţi în sus, spre normalitate.
Romantica sălbăticie este o rescriere a unor vremuri ce se înalţă din trecutul trăirii. „În cei ani ai copilăriei (Îndepărtată? Ce este de fapt, ce înseamnă îndepărtarea, cât de relativă este ea, de vreme ce, asemenea unui foc, arde încă?!), în cei ani care au zdrenţuit şi însângerat marginile a două decenii, atunci timpul a fost cel al prefacerilor, al cumpenei vieţii tuturor, al clătinării, vestejirii, dar şi încolţirii.” Amintiri ieşind dinspre atunci, asemenea unei clepsidre răsturnate, scoţând din nisipul scurs aceeaşi obsesie spre aerul rarefiat al înălţimilor, obturat de atâta smog. Dar de unde, din aceleaşi înălţimi, i-au venit paraşutate copilului şi ciocolata, şi guma de mestecat, şi creioanele cu gumă la capăt... De sus, din zborul din cer, asemenea unui basm aievea...
Cel mai consistent volum este Şi aterizăm cuminţi cu soarele în faţă. Împărţită în trei secţiuni, cartea aceasta este un rezumat spiritual al unei vieţi trăite sub acelaşi ideal, unde Doru Davidovici este un element de referinţă: pilot (idealul lui Marandiuc) şi autor despre lumi imaginate (la fel ca autorul Marandiuc). Prietenia, admiraţia neţărmurită faţă de pilotul scriitor trădează un Cornel Marandiuc trăind în Doru Davidovici ceea ce destinul nu i-a permis să trăiască în propria-i piele.
Prima secţiune cuprinde povestirile dintr-un volum apărut cu peste un sfert de veac în urmă (Zborul spre Venus), secţiunea a doua conţine relatări despre piloţii eroi, căzuţi la datorie. Secţiunea a treia reprezintă un documentar: ficţiunea este înlocuită cu documente (scrisori, articole de presă, un foarte bogat aparat iconografic). Printre acestea, şi un ecou de la personaj către autor, de la personajul autor către autorul personaj, într-o relaţie care se va şterge, contopindu-i pe cei doi, asemenea omului şi maşinii deveniţi unul în zbor. (Despre un volum anterior, Inimi cât să cuprindă cerul patriei, Doru Davidovici îi scrie lui Marandiuc: „Ca pilot de vânătoare, am dreptul să vă spun că este cea mai apropiată de sufletul nostru şi mai adevărată carte care s-a scris vreodată despre această mare şi perpetuu nedreptăţită Doamnă a noastră – aviaţia română de vânătoare”.)
Marandiuc scrie aşa cum vorbeşte şi vorbeşte aşa cum scrie. O bună caracterizare îi face Gheorghe Mocuţa: „Verbul prolific şi epitetul generos compun un basorelief imens care îi apropie pe oameni de maşinile lor zburătoare. Zbuciumul din conştiinţa celui care scrie e un spectacol cu uşile închise, un spectacol patetic fără sfârşit. Destinul lui Cornel Marandiuc e legat de cel al oamenilor zburători; el e un pasionat al maşinăriilor, al descoperirilor din tehnica modernă, un mare amator şi consumator de literatură S.F.” (Gheorghe Mocuţa, Literatura vestului apropiat, Mirador, 2013). „Spectacolul cu uşile închise” într-un autor-personaj ce trăieşte în cărţi un vis ce i-a fost refuzat în viaţa reală. Un vis care ia forma lui Doru Davidovici şi a celorlalţi piloţi, cărora le dă târcoale până ce pătrunde în ei. De unde nu poate şi pare a nici nu dori să mai iasă. Oricum, Cornel Marandiuc rămâne un om şi un autor singular în literatura română, pe cât de singulari sunt toţi oamenii şi autorii în lumea aceasta atât de mare, unde Câmpia de Vest şi cerul tremură, din când în când, sub zgomotul maşinilor de zbor. Zgomot care pentru acest autor este muzica în care-şi petrece viaţa.
Pe lângă regăsirea de sine, Şi aterizăm cuminţi cu soarele în faţă are şi un alt rol recuperator: acela de a mai şterge de uitare memoria piloţilor de vânătoare amintiţi, o uitare nemeritată despre nişte oameni ce s-au jertfit pentru ca aerul să rămână senin pentru noi, ceilalţi.

-----
Cornel Marandiuc, Şi aterizăm cuminţi cu soarele în faţă, Romantica sălbăticie, Neştiutele aripi ale câmpiei, Editura Studis, 2014.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul