Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Avem şi noi un „Scutură-Lance”

        Felix Nicolau

Deja de mult timp propovăduiesc că talentul nu se conjugă prea des cu inteligenţa. Un autor briliant într-adevăr, adică vivace, doct şi contemporan sieşi, este Emil Lungeanu.
Manifestul ludic. Formule extreme în critica literară (Editura Betta) este o carte de 400 de pagini, ce conţine următoarele tipuri de criticism: Critica versificată. Călător în Parnas – odiseea literară a lui Florentin Popescu (epopee critică în paisprezece cânturi); Critica teatralizată. Omul exotic – odiseea literară a Hannei Bota (spectacol critic şi mitologic în cinci tablouri) şi Critica politizată (Raport la Congresul al XV-lea – Rolul criticii şi autocriticii în literatura contemporană: Eliza Roha, „un Cezar Petrescu feminin” al romanului de azi. Cum se vede, autorul mixează genuri şi specii în manieră romantică, montează spectacole în manieră barocă şi se amuză cu vervă postmodernă. În Prefaţă, Ion Soare desenează corect ascendenţa avangardistă a inspiratului autor: manifestul dada, Nu-ul lui Eugen Ionescu şi manifestele paradoxiste ale româno-americanului Florentin Smărăndache. Latura ionesciană a rebelului „cu cauză” este vădită deja de primul său volum: Eu, deodată (versuri, 1989).
Emil Lungeanu verifică ideea impresionistă că un critic este un scriitor manqué, că ştie cum să scrie. Doar că el nu este manqué deloc, dat fiind că produce literatură cu sete. Critica literaturizată este nu doar construcţie ideatică şi demonstraţie axiologică, ci şi provocare estetică. Epitetul de „ludic” are legătură cu viziunea rocambolescă a unor autori cam minori, dar prolifici, plasaţi în context enorm, ori în modul mimetic superior, dacă doriţi. O litotă confruntată ridiculizant cu o hiperbolă.
Critica versificată demarează arhetipal şi clarificant: „povesteşte-mi, Muză, despre bărbatul cel poligraf/ ce făcu din împărăţia Troienilor pulbere şi praf”, menţionându-se în subsol că Troieni se referă la „virusuri informatice programate să şteargă istoria literaturii”. Perspectiva ironică e afirmată de la bun început, iar ea este capitonată cu referinţe subtile, perfect încadrate şi hilar deturnate: „păsări cu clonţ de rubin de zero carate”.
Cam ce produce numitul Florentin Popescu, autorul Obsesiei păsărilor? Păi el „nu proclamă Libertatea de a trage cu puşca,/ ci «dreptul păsării la cântec şi vis», agitând răţuşca/ un pacient cuminte şi paşnic de parcă nici n-ar scrie/ parcă ţi-ar da cu alifie,/ pe tine te găsesc facturile cu nădragii în vine/ şi el cică «e atâta linişte în lucruri şi-n cuvinte e bine»/ tu nu mai ai nici după ce apă să bei/ iar bardului îi arde de Flăcări şi porumbei” (un alt volum, n. n.). Deci Popescu nu are revolta lui Geo Dumitrescu, nici a lui Nicolae Labiş, dar serenitatea lui îl transportă pe criticul homeric în subterfugii odobesciene: „am urcat/ în ’88 să văd cu ochii mei Pietrele Rotării şi-al lor mit,/ cică un fel de Baalbek carpatin – fleoşc, n-am găsit/ decât inscripţii rupestre de valoare nulă/ «PAndeleLenuţa 1983» şi o umanoidă sulă”.
Mulţi critici l-au înveşnicit pe molcomul poet: Tudor Cristea, Romul Munteanu, Goci „Aurelius” şi alţii. Dar n-ar fi stricat ceva imbolduri la inspiraţie: „nu orice mâţă-i leopard,/ fără gagici nici Picasso n-ar fi vopsit măcar un gard”. Şi iată, excedat de atari entuziasme critice, Lungeanu face o urare de bun-simţ: „băgaţi, mă/ publicitate!”.
Cântul III beatifică grafomania: „o, Dionysos, stăpân al rătăcirilor muritorului matol,/ al băşicii de ghicit concentraţia sângelui din alcool,/ zeu peste toată drojdia acestor ţinuturi de proză/ unde însuşi supremul Zamolxis e suspect de ciroză” (...) „în veacul ăsta tehno-idiot/ ceva de genul «unde eşti, copilărie,/ cu joaca ta pe Internet cu tot»”.
Probabil că punctul terminus al subtilităţii caustice este atins prin citarea truismelor ori a preţiozităţilor în limbaj de fag aparţinând unor critici celebri. Aşa se întâmplă cu consideraţiile făcute cu „cioc” de „Şerban cel Rău” la biografia popesciană Pe urmele lui Vasile Voiculescu. În acest op persistă vechiul „nărav al diplomaticelor fofilări”, recte nu se explică lipsa de reacţie a unor Beniuc, Bogza, Sadoveanu ori Zaharia Stancu la încarcerarea lui Voiculescu. Dar fuse vina lor că pe vraciul-poet „dracu-l pusese să scrie poeme cu îngeri tocmai atunci/ când oamenii muncii trăgeau la condei pe brânci”. Cântul V ridică problema pseudonimelor. „Gheorghe Vasiliu din Bacău îşi zise Bacovia/ − dacă se năştea la Craiova, azi era George Cracovia”, „Ion Theodorescu se recomandă la interfon Arghezi”, „Nicolae Iordache se-nstrăină Streinu Vladimir”, iar „Eduard Marcus sări peste cap de trei ori tronca-zdronca şi ateriză Ilarie Voronca”.
Multe chichiţe şi scandaluri mai mult sau mai puţin muşamalizate sunt analipoetizate, încât Manifestul ludic devine o istorie literară fascinantă, ceea ce e aproape imposibil. Dar nu numai specialităţi literare şi can-can-uri, ci şi etimologii ori explicaţii de sărbători pe care le luăm tale quale, fără habar să avem de originile lor ciudate.
Critica teatralizată este etalată ca piesă de teatru antic, cu Apollo „sorbindu-şi cafeaua pe balcon, în picioare, în ţinută de birou”, dar şi cu prestanţă modernistă. Absurdul birocratic aşternut peste fumurile artistice este sursa principală a comicului. Euterpe susţine „o capacitate de absorbţie a fondurilor parnasiene dovedită cu acte în regulă”. Dar mai sunt o sumedenie de mises en abîme, căci autorul e mare meşter în tot ce ţine de strategiile literare. Intertextualitatea este exploatată inteligent şi cu vervă intelectuală.
Critica politizată este o parodie a limbajului de lemn al politicii comuniste, dar şi al jargonului criticii literare. Un citat din Aureliu Goci clarifică tot: „o serie de cărţi merituoase au rămas şi rămân în afara circuitului exegetic şi fără susţinere în competiţia axiologică virtuală care nu se suprapune cu evenimentele publicistice de promovare”. Perfect adevărat, dar nasol exprimat! Lectura este delicioasă şi instructivă pentru memoria noastră. Bunăoară, cine s-ar fi gândit că intempestivul Geo Bogza, autor al Jurnalului de sex, a produs cărţi în formă de limbă, cum ar fi Meridianele sovietice? Critica politizată este constant împinsă înainte de exhortaţia „stimaţi tovarăşi”.
Manifestul ludic este o contestaţie acidă, bufonă şi erudită a metehnelor noastre literare şi nu numai. E. Lungeanu a demitizat inflamatoriu şi în Anonimul Shakespeare, Editura TipoMoldova, 2013. Scrisă cu aceeaşi vervă umoristică şi intelectuală, cartea contestă paternitatea capodoperelor shakespeariene, dat fiind că Shakespeare ar fi fost, de fapt, Shaksper, afacerist cu puţină carte: „De unde şi-ar fi putut procura un pârlit ediţii aşa de rare şi de scumpe, unele chiar intruvabile sau netraduse încă pe atunci?”. Argumentele contra sunt puzderie şi vădesc o cunoaştere intimă a epocii. E drept că există şi mulţime de argumente pro, expuse de alţi cercetători. Nu o să discut autenticităţi şi cercetări mai noi aici. Mă rezum la evidenţierea curajului intelectual – fie el şi nesăbuit −, a nonconformismului creativ şi a construcţiei spectaculoase a argumentaţiei. Cu alte cuvinte, nu pe adevăr insist, ci pe ideaţie şi umor, ambele excepţionale.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul