Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Nimigean, reloaded

        Adrian G. Romila

Dacă nu l-aș fi știut pe O. Nimigean din Nicolina blues, din Mortido și din Rădăcina de bucsau, mi-ar fi fost foarte greu să înțeleg care e linia scrisului său, având în față numai nanabozo (Cartea Românească, 2014). Greu încadrabil, ca gen și ca expresie, autorul ieșean pare că se reinventează mereu, refuzând asimilarea într-o paradigmă generaționistă sau formală. Placheta de față confirmă vocația sa experimentală și intens vizionară prin trei cicluri de texte originale, dintre care numai primele două pot fi numite „poeme”. Al treilea e un fel de happening prozastic/diaristic, în orice caz, plasabil în afara oricărei taxonomii imediate. Deopotrivă estetică, psihanalitică și biografică (n-am epuizat deloc etichetele și nici nu sunt, poate, cele mai potrivite), poetica lui Nimigean dovedește din plin inconsistența prejudecății că un scriitor trebuie să fie mereu consecvent unei maniere sau unor structuri.
Aura efemeridelor, primul și cel mai întins dintre ciclurile volumului, alătură egografiei minimalismul urban și domestic. Avem aici obiecte și ființe cotidiene, de la ode închinate sobei de tablă și frigiderului până la evocarea melancolică a unor spații rurale, cu explozia lor vegetală. Gesturile sunt simple, săvârșite cu o sobrietate de ritual: să hrănești un câine, să cari lemne, să inspiri aer proaspăt, să culegi nuci, să duci o sacoșă. Fascinația pentru ființe și obiecte ce încarnează experiențe primare, dar de neatins (o puberă asistentă medicală, un câine credincios, o pisică ivită de sub zăpadă, o iubită grijulie) se împletește cu cea pentru eroii macho, pentru sportivi performeri sau pentru ipostazele inedite ale unei eventuale partenere: „mi-o închipui visând și gemând prin somn/ mi-o închipui întinsă/ într-o capelă aproape pustie/ (dar nu e ea)/ mi-o închipui atingându-mă, deodată,/ de-aici și de dincolo/ mi-o închipui și/ (mi-e dragă dragă dragă)/ inima îmi scâncește/ ca o focă greoaie și fericită/ care se joacă singură/ care face tumbe caraghioase/ pe banchiză” (gz). Poeme lungi, poeme medii și poeme superscurte, de numai un vers-două, prescurtări, incantații, repetiții, enumerații și tautologice paralelisme sintactice esențializează mesajul la maximum, de la claritatea senzuală a imagisticii colorate până la inserțiile livrești (muzică rock, scriitori în vogă) și la ambiguitatea perfectă a textelor de facebook sau de sms. Câteva mostre de poeme întregi: „Speranța mea tu n-o lăsa să moară./ marie mariole mariolette/ marie mariole mariolette// puppe puppet titere/ burattino fantoccino// girolamo chignol guignol// kasperl kasparek hănneschen/ tchantchčs lafleur// karagöz karaghiozis karagouz karakouche/ pulcinella punch don cristobal polichinela petrușka// mariolette mariole marie// maria maria maria” (rugăciune); „ca și cum pe un geam invizibil/ cineva ar scârțâi cu poliester” (s.o.s.): „mik lpta d tne” (sms story); „deschid geamul/ (flori de gheață subțiri)/ intră aerul rece/ trupul gol după gimnastică/ aburește ca un bidiviu// noapte// strălucirea stinsă-a zăpezii// se mișcă/ moviliță de nea/ pe stâlpul de la poartă” (aha, pisica). Paleta existențială e foarte generoasă, trecând de la simplele experiențe terestre la viziunile Paradisului, de la concretețea lucrurilor tactile la starea nedefinită de rugăciune. Ceea ce dovedește că, într-adevăr, efemeridele, chiar perisabile fiind, exhală aura lor nevăzută.
Al doilea ciclu, Eu, unul, aș prefera, intelectualizează discursul poetic, cu miză pe oscilații metaliterare și cosmogonice, pe autoscopii estetice și psihanalitice. Poemul de deschidere pare oglinda teoretică a întregului volum și delimitează mecanismul de alcătuire a viziunilor: „tipare de discurs/ scriu așa sau așa/ de unde să scot cum să scot din golul ăsta reprezentări și cuvinte/ femeia – un unghi mort/ consecvența scrisului – improbabilă/ a nimeri întâmplător ritmurile unei cărți/ (acuma mi-e foarte rău)/ (nu te speria dacă nu mai poți scrie,/ poezia nu înseamnă depășirea producției la hectar)/ inima – un cuvânt totemic/ măcar încă un scurt culoar de viață/ fixează inima fixează lumina/ fixează inima fixează lumina/ iartă/ iartă totul” (ciornă). Improvizația sugerată de titlul poemului redă caracterul halucinatoriu al versificării, care e criptică tot așa de mult pe cât e prolifică, dacă se păstrează dramul necesar de sinceritate, de autenticitate, de consecvență cu sine, de „preferință” personală.
În fine, Studio cu vedere spre poienița druidică încheie placheta cu invocarea spațiului simbolic al celebrărilor arhetipale. „Poienița druidică”, des pomenită, e locul unde genul hibrid al cuvântărilor de orice fel (religioase, poetice, biografice, intertextuale etc.) tensionează extrem puterea limbajului de a face referințe distinct auctoriale sau de-a exprima conturul clar al unui eu. Avem flash-uri prozastice asemănătoare notațiilor de jurnal, fragmente care amestecă, aproape automat, visceralitatea, speculațiile fizice și spiritualiste, intertextele literare și muzicale, evenimențialul socio-politic și personal, gândurile, peisajele și obiectele. Sub atotprezenta titulatură enumerativă „&&&” se înscriu texte precum: „Bate vântul în poienița druidică. Arborele de aramă e un recif cu polipi unduitori”; „La marginea mării. La marginea podului. La marginea patului. La marginea pervazului. La marginea. În sfârșit, imponderabil. Mai puțin țesutul, îmbâcsit de celule”; „Grotesc și invariabil: vrei să spui Hristos și iese Higgs”; „Un calpuzanlâc, o coțcă, o șilerie, o hohăiseală, un șmen, o suveică, o țeapă, un tun, un pelotazo, un Maradona, un Bancorex, o Roșia Montana, drujba lui Dumnezeu”.
Aș sugera că cele trei cicluri ale volumului înregistrează o progresie de ton: de la clasicitatea relativă a imaginarului, în primul, prin cerebral, în al doilea, până la încordarea cvasi-inteligibilă a unor notații „la cald”, psihedelice, libere de constrângeri formale, în ultimul. Ceea ce înseamnă refuzul autopastișei, al înregimentării și al condiționărilor de orice fel. O. Nimigean dă, astfel, un fel de microistorie a poeziei, pe cât de concentrată, pe atât de versatilă. Și, cu asta, autorul publică încă o carte de poezie demnă de amintit.
 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul